Primul capitol din "Misterul beatitudinilor"

Capitolul I “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împăraţia Cerurilor”

“Când a văzut Iisus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de el”.
Precum ştim, astfel începe Cuvântarea de pe Munte. Această Cuvântare o putem găsi în Evanghelia lui Matei, dar şi sub alte forme în Limbajul Sacru al tuturor epocilor. Locul, timpul şi trimişii sacri care le exprimă sunt foarte diferite, conţinutul a rămas însă mereu acelaşi.

Muntele este un măreţ simbol, pentru a exprima Calea care conduce din tenebre la Lumină. Piciorul său este neclintit în pământ, vârful se ridică însa până la cer. Şi este perfect clar că un asemenea Munte, vârf sacru de unde Verbul Eliberării va fi emis, este înainte de toate imaginea Cvintuplului Corp Viu a unei dezvolări gnostice.

Iisus, Domnul, este cel Sublim, cel Perfect, este Fratele salvat, care vorbeşte mulţimii prezente în interiorul Corpului Viu. El se adresează de fapt discipolilor săi. "“Discipol”, înseamnă în particular: “mai tânăr”. Acesta este motivul datorită căruia Cuvântarea de pe Munte vizează în mod particular pe cei care încep să parcurgă Calea, şi care sunt deci încă tineri, în raport cu cei eliteraţi, cu străbunii. Cuvântarea de pe Munte este deci foarte importantă pentru toţi cei care se găsesc in Corpul Viu al Tinerei Fraternităţi Gnostice. Găsim o schiţa de comportament care, indiscutabil, trebuie să ducă la bun sfârşit.

Această importantă alocuţiune începe printr-o minunată consolare care implică cuvântul beatitudine. De nouă ori este spus: “Ferice de cei …” Nu vor deveni ferice, ci sunt! Beatitudinea este starea fericirii perfecte. Această stare, în realitate, eliberează.
Într-un corp gnostic se află firesc discipolii tineri, toţi pe Cale spre Casa Tatălui şi toţi de acum, în cursul pelerinajului lor, sunt primiţi de nouă ori cu salutul “ Ferice de cei ce sunt …”, unde accentul este pe instanţă, în prezent. Să te găseşti în Corpul Viu al Şcolii, un elev serios, evident, face ca salvarea să fie deja un fapt. Caracteristica vieţii gnostice se demonstrază imediat: ea nu aduce fericirea supremă, nu sugerează ideea unei fericiri viitoare; dar ea este fericire, ea este “beatitudine”!

De aceea gnosticul, şi istoria o constată, a fost mereu şi este şi acum un om fericit, independent de ceea ce îi revervă dialectica. Certitudinea sa nu îi este sugerată, nici psihanalistul nu îi spune: “eşti fericit”, dar are certitudinea pe care i-o dă experienţa. Această experienţa îl face să spună: “Sunt pe Cale, merg pe ea. Lumina vine să mă întâmpine, mă iluminează cu claritatea sa, nu mă părăseşte, nici ziua, nici noaptea. Roza înfloreşte. Ea răspândeşte parfumuri suave. Umblu pe Calea Rozelor pe care Lumina, mă conduce şi mă ghidează!”

Cel care trăieşte o asemenea experienţa poate să nu fie fericit? Mersul său, care traversează vicistitudinile timpurilor, nu poate cu adevărat să-i dăuneze. Toţi, noi toţi, putem în aceeaşi manieră să facem această experienţa conştienţi, de a fi cu adevărat fericiţi şi de a rămâne aşa!

Singura condiţie este să începeţi să căutaţi Lumina! Trebuie, printr-o aspiraţie interioară reală, să doriţi Lumina. Să o doriţi din toată ardoarea fiinţei. Dar această dorinţă nu este nici gândire, nici voinţă, ea nu are nimic sentimental. Este o dorinţă imperioasă, care se ridică din sângele dumneavoastră. Este atât de puternică, încât organele şi facultăţile mentale trebuie să se supună şi să colaboreze la împlinirea sa.

Astfel prima beatitudine devine realitate: “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!“ Începând de atunci poarta Noului Imperiu este larg deschisă în faţa dumneavoastră!
Veniţi la Lumină numai tergiversaţi!
Luaţi Focul oferit şi fiţi liberi!