Primul capitol din "Nunta alchimică a lui Christian Rozacruce"


Prima zi

Într o seară, în ajunul Paştilor, eram aşezat la masa mea, şi după obiceiul meu, conversam umil cu Creatorul meu, meditând la multe mistere mari (în a căror formă Tatăl luminii şi a arătat în mod darnic măreţia Sa) şi împreună cu scumpul meu miel de Paşti, am vrut să pregătesc în inimă pâinişoară curată, fără drojdie, când deodată, s a pornit un vânt atât de teribil, încât am crezut că sfărâmă imediat muntele pe care era cuibărită căsuţa mea. Dar în­trucât asemenea lucru nu mi ar fi făcut diavolul (deşi mi a făcut rău destule ori), am prins din nou curaj şi mi am continuat gându­rile, până când – în mod neaşteptat – cineva m a atins pe spate. M am speriat atât de mult asta, încât nici n am îndrăznit să mă întorc: însă încrederea în mine nu a slăbit în ciuda slăbiciunii mele umane şi a împrejurărilor. Dar întrucât haina mi a fost scuturată în mod repetat, totuşi m am întors. În faţa mea stătea o siluetă femi­nină superbă, haina ei albastră, albastră era presărată, ca cerul, cu stele de aur. Trompeta de aur curat din mâna ei dreaptă avea gra­vat un nume pe care am putut să l citesc, dar mi s a interzis publi­carea sa. În mâna ei stângă ţinea o mulţime de scrisori în mai multe limbi pe care, cum am aflat mai târziu, trebuia să le înmâ­neze în diferite ţări.

A avut şi aripi mari, frumoase, acoperite în întregime cu mulţi ochi. În zbor, era mai rapidă ca vulturul.

Poate că aş fi putut să observ şi mai multe în privinţa ei, dar a stat la mine doar pentru o scurtă vreme, iar eu eram aproape în­cremenit de spaimă şi de mirare, trebuind să renunţ la asta. Căci de îndată ce m am întors, a căutat printre scrisori, a ales una, mi a pus o pe masă cu mare respect şi a plecat imediat după aceea, fără să scoată vreun cuvânt. Dar în timp ce se înălţa, pe frumoasa ei trompetă a scos un sunet atât de puternic, încât muntele întreg a răsunat de ea, iar eu abia puteam să aud propria-mi voce pentru un sfert de ceas după aceea.

După această aventură neaşteptată, nenorocitul de mine, chiar n am mai ştiut ce să fac. De aceea, m am rugat în genunchi Dom­nului meu să nu trimită ceva care mi ar pune în pericol mântuirea veşnică şi după aceea tremurând de spaimă, am confruntat scrisoa­rea. Spre marea mea mirare, a fost atât de grea, încât nici de ar fi fost din aur curat, nu putea fi mai grea. Am examinat o amănunţit, şi am văzut că a fost închisă cu o pecete mică. În pecete era gra­vată o cruce fină, şi textul: „In hoc signo vinces“ (în acest semn vei învinge). Când l am văzut m am liniştit foarte mult, căci am fost conştient că diavolul nu prea are la inimă semnul crucii, şi cu atât mai puţin s ar servi de ea. Am desfăcut deci scrisoarea cu grijă, şi în ea, cu litere de aur pe un fond albastru, am găsit urmă­toarea poezie:

Azi e ziua cea mare a celui

Ce invitat e la nunta regelui.

Dacă şi tu pentru asta eşti născut,

De Dumnezeu spre fericire ai fost făcut,

Suie te, prietene pe munte,

Unde se înalţă trei temple.

Miracolul te aşteaptă acolo.

Dar îţi recomand: cumva,

Temeinic să te poţi examina:

Dacă nu te speli curat curat,

Nunta daună ţi va fi, neapărat;

Cel ce mpovărat e încă de păcate,

La cântar, acolo nu va trage.

Sponsus et Sponsa (mirele şi mireasa)

Astfel era semnătura.

 

La văzul acestui text credeam că leşin. Părul mi a stat măciucă şi m a trecut transpiraţia rece. Căci, deşi am înţeles că aceasta va fi nunta promisă a cărei viziune mi s a arătat cu şapte ani în urmă, şi pe care-am aşteptat o de atâta timp şi cu atâta dor, şi pe care am găsit o până la urmă prin sârguincioasa măsurare a constelaţiilor planetelor mele, nu mă aşteptasem ca toate acestea să fie însoţite de condiţii atât de dificile şi periculoase. Câtă vreme, până mai înainte, credeam că trebuie doar să apar la nuntă şi voi fi un oas­pete binevenit, acum s a făcut aluzie la a fi alesul lui Dumnezeu, ceva în care n am fost sigur în privinţa mea niciodată. Astfel, cu cât mai amănunţit mă examinam, cu atât mai mult descopeream că capul mi e plin doar de neştiinţă şi orbire în ceea ce priveşte lu­crurile secrete, şi că fundamental, nu puteam înţelege nici măcar lucrurile tangibile ordinare. Cu cât mai puţin puteam fi eu predes­tinat din naştere la cercetarea şi la aprecierea secretelor naturii, care, după părerea mea, putea găsi oriunde un elev mai virtuos că­ruia să i încredinţeze comorile ei preţioase, chiar dacă acestea sunt supuse timpului şi efemerităţii. Astfel am descoperit că nici trupul, nici felul meu de viaţă şi nici dragostea mea frăţească nu erau încă chiar pure.

Mi s a părut că mai era ascuns încă în mine şi instinctul trupu­lui, care era încă orientat spre faima şi pompa mondenă, şi nu spre bunăstarea semenilor. Tot timpul gândeam la cum aş putea să pro­fit, să construiesc clădire arătoasă, să câştig faimă şi nemurire în lume, şi gândul mi era la succes şi în alte asemenea lucruri tru­peşti. M a preocupat mai ales mesajul obscur despre cele trei tem­ple. Nu mi puteam explica nici după cele mai lungi bătăi de cap. N aş înţelege nici acum, dacă explicaţia nu mi ar fi fost manifes­tată în mod miraculos. În timp ce oscilam astfel între speranţă şi spaimă, examinându mă tot timpul, găsind doar slăbiciune şi insu­ficienţă (neputând să mă ajut singur şi şocat de ameninţarea amintită), am ales până la urmă calea obişnuită şi cea mai sigură, şi înainte să fi trecut la culcare, m am rugat serios şi fierbinte, ca la decizia lui Dumnezeu, să mi apară îngerul meu cel bun şi să mă ajute să ies din situaţia mea neclară, aşa cum a mai făcut o adesea înainte.

Aşa s a întâmplat şi acum, spre folosul meu şi în interesul seme­nilor mei sub forma unui avertisment profund şi a unei in­strucţiuni preţioase. Căci de abia adormisem, că mi s a părut că mă aflu închis, împreună cu nenumăraţi oameni într o temniţă, o groapă, pus lanţuri grele. Nici cea mai slabă rază de lumină nu pătrundea aici. Ne înghesuiam claie peste grămadă, ca furnicile, şi astfel fiecare mărea povara celuilalt. Deşi nici eu, nici ceilalţi nu vedeam nimic, auzeam totuşi, cum unul cu lanţuri ceva mai uşoare încearcă să ajungă deasupra celuilalt. Cu această excepţie, nimeni nu era în avantaj, căci eram legaţi unul de altul în ciorchine, ca şi boabele de strugure.

Am trăit astfel multă vreme, în mizerie, împreună cu ceilalţi, şi ne am dat seama că suntem orbi şi prizonieri cu toţii, când deo­dată s au auzit sunetele multor trompete. Pe deasupra mai băteau şi multe tobe, dar atât de artistic, că ne înveseleau şi în mizeria noastră.

Mai reverberau aceste sunete când capacul ce acoperea deschi­zătura gropii a fost tras puţin de o parte, şi ni s a lăsat în jos un pic de lumină. Abia acum a fost mare dezordinea şi zarva! Toată lumea a început să se nghesuie, iar cel care ajungea prea sus dea­supra capetelor celorlalţi, era în curând tras înapoi sub picioarele celorlalţi. Fiecare voia mai sus, şi n am ezitat nici eu. În ciuda grelelor mele lanţuri, m am zbătut din dedesubtul celorlalţi şi m am suit pe o piatră, pe care am reuşit s o ajung. Dar eram atacat şi aici în repetate rânduri, şi m am apărat cu mâinile şi picioarele. Toată lumea credea că acum vom fi lăsaţi liberi.

Lucrurile s au întâmplat însă cu totul altfel. După ce domnii care priveau în jos prin deschizătură s au amuzat o vreme de în­ghesuiala noastră, un domn foarte în vârstă ne a poruncit linişte. Când ne am potolit puţin, a spus următoarele (dacă am reuşit să ţin bine în minte):

De ar fi ca toţi lăstarii omului

Să se ridice la seninătăţi,

Sigur, din puterea Mamei

Ar primi atâtea bunătăţi.

De este însă nesupus,

Soarta sa e grijă, supărare

Rob etern în a nopţii ntunecare.

Însă Mama mea e iubitoare,

De necaz e ndurătoare,

Dă cea mai frumoasă comoară,

Aceluia ce lumina o caută.

O face rar, deşi miloasă,

Nici nu vrea s o risipească,

Ca omul s o vadă adevărată.

O glorioasă sărbătoare e în pregătire,

Şi ca să putem serba în bucurie,

În a Mamei noastre onoare,

O binefacere acum vă dăm:

În jos, la voi, o funie lăsăm,

Şi liber va fi lăsat, s o întindă,

Cel ce va putea s o prindă.

 

De abia au răsunat ultimele cuvinte, când doamna în vârstă a po­runcit servitorilor să lase jos funii de şapte ori la fudul gropii şi să l tragă sus pe cel care se poate prinde de ea. Doamne, de aş putea descrie ce a izbucnit aici jos! Toţi doreau să prindă funia şi prin asta îi împiedicau doar pe ceilalţi. Însă la şapte minute după aceea, la semnul unui clopoţel, au fost traşi sus patru cu prima fu­nie. Eu n am ajuns nici măcar în apropierea funiei, căci, aşa cum spuneam, spre nenorocirea mea, stăteam pe o piatră a zidului, iar funia a fost lăsată jos la mijlocul gropii.

Funia a fost coborâtă şi pentru a doua oară, dar pentru că lanţu­rile multora au fost grele, iar braţele lor erau slabe, în cădere, i au dus cu ei şi pe aceia care de altfel ar fi rămas. Da: mulţi au fost traşi în jos de cei care nici n au atins funia. Atât au fost de invidi­oşi, chiar şi în mizeria asta a noastră. Mie mi a fost milă mai mult de aceia care au fost atât de grei încât li s au rupt şi braţele, fără să poată ajunge sus nici măcar aşa. Aşa s-a întâmplat că până la cea de a cincia funie au putut fi traşi sus doar câţiva. Căci de îndată ce răsuna semnalul, servitorii trăgeau funiile atât de repede, încât cei mai mulţi cădeau de a valma. Cea de a cincea funie a fost astfel complet goală, aşa că mulţi, ca şi mine, ne îndoiam de eliberare şi ne am rugat lui Dumnezeu să i fie milă de noi şi dacă se poate, să ne elibereze din acest întuneric. Şi El a dat ascultare unora dintre noi. Căci atunci când funia a coborât pentru a şasea oară, mulţi au putut s o prindă, şi la urcare, balansându se încolo şi încoace, cu siguranţă cu voia lui Dumnezeu, a ajuns şi în apropierea mea. Am apucat o repede, fiind atârnat în poziţia cea mai de sus. În ciuda aşteptărilor mele, am ajuns astfel cu noroc afară din groapă. Asta m a bucurat atât de mult, încât nici n am simţit rana de pe cap provocată de o piatră ascuţită în timp ce am dat o mână de ajutor împreună cu ceilalţi eliberaţi la cea de a şaptea şi ultimă tragere a frânghiei, (de asta a fost nevoie şi în cazurile precedente). De la acest efort, sângele mi a curs pe haină, dar în bucuria mea, nici n am mai fost atent la asta. Când funia a fost trasă sus şi pentru ultima oară, cei mai mulţi fiind atârnaţi de această funie, doamna în vârstă a pus frânghia de o parte şi a spus fiului ei, un moşneag, (care m a mirat foarte mult) să comunice ceva prizonierilor rămaşi jos. După o scurtă chibzuinţă el a spus următoarele:

Copii, precum ne am aşteptat,

La urmă, fapta s a efectuat.

Ea semenilor voştri a fost dată

Din mila bunei mele Mame acordată.

Nu i invidiaţi!

Poate ncepe o etapă ferice,

Fără fiinţe bogate ori sărace,

Om pe om poate să ia de braţ.

Cei cu multă muncă ocupaţi,

Să facă bine, şi s o sprijine.

Cel cu mult însărcinat,

Are o construcţie de prezentat.

Deci lăsaţi o încolo de jale,

Răbdaţi încă câteva zile!

 

Când a terminat, capacul a fost pus din nou pe deschizătură şi turnul a fost închis. Apoi sunară din nou trompetele şi bătură din nou tobele, dar nu atât de tare să nu fi auzit văicăreala prizonieri­lor, iar eu n am putut să mi reţin lacrimile de mila lor. Atunci doamna în vârstă şi fiul ei s au aşezat pe jilţul dinainte pregătit şi doamna în vârstă a poruncit numărarea celor salvaţi. După ce află numărul şi îl însemnă pe o tăbliţă de aur, se informă despre nu­mele fiecăruia dintre noi, care a fost notat şi de un paj. În timp ce ne privea, mi s a părut că i ar fi spus suspinând fiului ei: „Cât mi e milă de săracii din turn. De ar fi ca Dumnezeu să mi dea voie să i pot mântui pe toţi!“ La care fiul ei a răspuns „Mamă, Dumne­zeu a rânduit astfel şi nu putem să ne împotrivim. Dacă noi toţi am fi domni, având toate bunurile şi am sta cu toţii la masă, cine ne ar mai servi?“ Mama tăcu. Apoi spuse: „Atunci eliberaţi i pe aceşti oameni de cătuşe“, ceea ce au şi făcut repede. Eu eram aproape ultimul; neatent la ceilalţi nu m am putut abţine, şi m am aplecat adânc în faţa doamnei în vârstă, spunând mulţumesc lui Dumne­zeu, că prin voia Lui, prin doamnă, cu generozitate părintească, ne a condus din întuneric la lumină. Exemplul meu a fost urmat şi de ceilalţi. Apoi, fiecăruia dintre noi i s-a dat o monedă comemo­rativă de aur, ca bani de drum, şi care pe o parte, avea gravat un soare la răsărit, iar pe cealaltă   dacă îmi aduc bine aminte, trei li­tere: D.L.S. (Deus Lux Solis: Dumnezeu este lumina soarelui).

Apoi am fost liberi să ne întoarcem la munca noastră cu însărci­narea de a ne servi semenii pentru gloria lui Dumnezeu şi de a ţine secret ceea ce ne a fost încredinţat. Acestea le am promis solemn şi ne am luat rămas bun. Dar din cauza rănilor lăsate de cătuşe, nu puteam progresa prea de repede şi şchiopătam pe am­bele picioare. Observând asta, doamna în vârstă mă chemă la dânsa: „Fiule, nu te preocupa de aceste lipsuri, ci gândeşte te la slăbiciunile tale şi fii recunoscător lui Dumnezeu, că ţi a permis încă în această viaţă, în ciuda lipsurilor tale, să ai parte de aseme­nea mare iluminare. Păstrează ţi aceste răni de dragul meu”.

Apoi, trompetele au răsunat din nou, iar eu m am speriat şi m am trezit. Doar atunci am observat că toate acestea erau doar un vis care însă mi s a întipărit în conştiinţă atât de puternic încât eram îngrijorat şi pe mai departe, şi mi se părea că simţeam rănile pe picioare. Oricum, am înţeles că din mila lui Dumnezeu, pot participa la o nuntă misterioasă şi ascunsă, ceea ce am şi mulţumit cu încre­dere de copil Maiestăţii Sale, Dumnezeu, şi l am rugat să mă ţină şi în continuare în res­pectul simţit faţă de El, să mi umple zilnic inima cu înţelepciune şi înţelegere, şi chiar dacă nu merit, să mă conducă cu milostenia Sa la sfârşitul dorit.

După aceasta, am început să mă pregătesc de drum. Mi am îm­brăcat haina albă de pânză şi mi am încins mijlocul cu panglica roşie ca sângele dată apoi peste umeri. De pălărie am prins patru roze purpurii, ca să pot fi văzut mai uşor în mulţime. La sfatul cuiva care ştia, am luat merinde: pâine, sare şi apă, care mi au servit bine. Dar înainte să fi părăsit mica mea colibă, fiind echipat complet în haina mea de nuntă, am îngenunchiat şi m am rugat la Dumnezeu ca orice s ar întâmpla să mă ducă la bun sfârşit. După aceasta am făgăduit în faţa lui Dumnezeu, că ceea mi se va arăta din mila Sa nu o voi folosi pentru faima şi gloria mea în lume, ci doar pentru gloria Numelui Său şi în slujba semenilor mei.

Cu această promisiune şi în bună speranţă, mi am părăsit lăca­şul cu mare bucurie.