A doua zi a Nunţii Alchimice a lui Christian Rosacruce

În cea de-a doua zi a Nunţii Alchimice, accentul se pune pe parcurgerea drumului spre cetate. Aici puteţi citi textul original al zilei a doua din romanul iniţiatic al lui Johann Valentin Andreae (publicat 1616). În cadrul textului, veţi găsi unele comentarii selectate din analiza ezoterică făcută de către Jan van Rijckenborgh. Comentariile complete sunt publicate în ediţia tiparită. Mai mult, veţi găsi link-uri către comentarii conexe, scrise de către elevi în Lectorium Rosicrucianum.

Toate drepturile sunt rezervate, în special cu privire traducere. Este interzisă reproducerea oricărei părţi din următoarele texte şi imagini prin mijloace de imprimare, copiere, multiplicare sau prin orice alte mijloace, fără a avea permisiunea prealabilă scrisă, din partea editurii.


ZIUA A DOUA
Cei trei cedri

„Abia ajunsesem în pădure, dar deja mi se părea că cerul întreg şi toate elementele naturii s-ar fi împodobit pentru această nuntă. Păsările cântau mai dulce decât altădată şi căprioarele săltau atât de vesele, încât bătrâna mea inimă era plină de fericire. Instinctiv, am început şi eu să cânt:

Păsărele ale mele să vă bucuraţi,
Pe Domnul nostru să Îl lăudaţi.
Limpede răsună-vă cântul,
Maiestuos vă este Domnul.
El hrană vouă pregăteşte,
Şi la timp v-o dăruieşte.
Recunoscătoare fiţi, fireşte!

Nici griji nu trebuie s-aveţi,
Lui Dumnezeu să protestaţi;
Să fii pasăre, nu-i rău, deloc
Tatăl Nostru bine a creat El tot;
Pasărea nu-i om, e înţelept aşa!
Tăceţi, au trebuit să fie toate aşa
Povara ţi-e un strop; te poţi bucura!

Eu, al pământului locuitor,
Cu El de discuţii să fiu doritor?
Asaltând Puterea din cer,
Cu Marele Artist purtând duel?
A aplica Lui vreo forţă, nu are efecte
Ducă-se cel cu metode greşite
Deci omule, linişteşte-te!

Nu ai fost făcut chiar împărat,
Dar de asta nu poţi fi tu supărat!
Al Său nume nu-ţi plăcea de fel,
Admite, răule c-ai râs de El!
De El fug toate vălurile negurii,
Şi te vede în străfundul inimii,
Pe Dumnezeu nu-i bine a-L jigni!

Am cântat acestea din inimă şi răsuna pădurea de cântecul meu, chiar munţii răspunzând ultimelor mele cuvinte cu ecoul lor. Apoi am zărit o livadă frumoasă, verde, şi părăsind pădurea, m‑am în­dreptat într‑acolo. În livadă stăteau trei cedri înalţi şi superbi, a căror coroană promitea o umbră plăcută. M‑am bucurat mult, căci, deşi n‑am făcut încă drum lung, dorinţa mea arzătoare m‑a ostenit repede. M‑am grăbit înspre copaci, ca să mă pot odihni un pic.

Comentariul nr.7 Cei trei cedri

(...) Ce simbolizează cei trei cedri? Ştim că templul lui Solomon a fost făcut din lemn de cedru. Cedrul joacă un rol important în Sfânta Scriptură. Este simbolul materialului cel mai frumos, cel mai nobil şi cel mai tare, care se poate folosi la construcţie. Cei trei cedri ai livezii verzi, ai speranţei, formează astfel un sanctuar, sanctuarul interior. (...) Sub conducerea speranţei, C.R.C. meditează asupra triunghiu­lui care se revelează pentru el. În acest sanctuar interior poate lo­cui Gnoza care se poate lua în folosinţă. Şi meditând la asta, la în­ceputul drumului său, C.R.C. descoperă aşa numita Tabula Mercuri­alis, tabla care dă indicaţiile, adică noua înţelegere care îi vorbeşte din interiorul său. Glasul sufletului îi dă indicaţii pe care le începe cu: „Dumnezeu să te apere pelerinule! Dacă a ajuns la tine vestea nunţii împăratului, atunci conside­ră următoarele: Poţi alege între cele patru drumuri oferite de mire." (...)

Cele patru căi

Apropiindu‑mă, am observat o tăbliţă fixată pe unul dintre cedri şi pe care erau fost gravate cu litere fine următoarele: „Dumnezeu să te apere pelerinule! Dacă a ajuns la tine vestea nunţii împăratului, atunci conside­ră următoarele: Poţi alege între patru drumuri oferite de mire. Poţi ajunge la castelul regelui pe oricare, cu condiţia să nu te abaţi de pe ele.
Primul drum este scurt, dar periculos; căci este plin de stânci şi prăpăstii, în care te poţi zdrobi.
Cel de al doilea este mai lung, căci face ocolişuri, dar nicio­dată nu duce în direcţie greşită. Este neted şi comod, dacă eşti atent la busolă şi nu te laşi abătut nici în stânga nici în dreapta.
Al treilea drum este drumul cu adevărat regal, căci îţi înve­se­leşte inima cu multe bucurii frumoase şi comedii. Dar pe aceasta, până azi a reuşit să‑l parcurgă doar unul din câteva mii.
Pe al patrulea drum, un muritor nu poate ajunge la ţintă, căci este plin de vicisitudini epuizante, şi îi pot face faţă doar corpuri care nu pot fi uzate.
Alege deci! Pe care drum porneşti? Iar după ce ai pornit, să nu te abaţi de la el nici un pas. Trebuie să ştii însă că drumul pe care îl alegi, soarta ţi l‑a sortit în mod inevitabil; şi totodată ‑ dacă ţi‑e dragă viaţa ‑ nu poţi da înapoi nici un pas.
Iată ceea ce trebuie să‑ţi dăm de ştire. Dacă nu iei în conside­rare avertismentul nostru, atunci vei parcurge drumul tău în jale şi cele mai mari pericole. Dar dacă te ştii chiar şi în cea mai mică măsură păcătos faţă de legile regelui nostru, întoarce‑te până nu‑i târziu, şi grăbeşte‑te acasă pe drumul pe care ai venit!“

Întâlnirea cu porumbelul şi cu corbul

După citirea acestor rânduri mi s‑a risipit toată bucuria, şi am început să plâng amar, deşi mai înainte am cântat atât de fericit. Am văzut trei căi în faţa ochilor mei şi am înţeles că la momen­tul potrivit voi fi liber să aleg pe una, dar m‑am temut că mă voi rătăci pe drumul prăpăstios, stâncos şi mă voi zdrobi. Sau că alegând calea lungă, poate m‑aş abate de la ea, sau că pe par­cursul drumului nesfârşit, mi s‑ar putea întâmpla vreun acci­dent. Nu puteam spera nici că dintre mii chiar eu aş fi acela care ar putea alege drumul regal. Am văzut şi cel de al patrulea drum, dar acesta era atât de plin de foc şi de fum, că nici nu am îndrăz­nit să mă apropii de el. Am chibzuit mult să mă întorc, sau să aleg unul dintre cele patru drumuri. Am fost conştient de nevrednicia mea, dar m‑a consolat şi visul în care am fost salvat din închisoa­rea turnului, şi cu toate acestea, n‑am îndrăznit să mă încred în norocul meu.
Atât am zăbovit, încât m‑a cuprins o mare oboseală, foame şi sete. Mi‑am luat deci pâinea, şi am tăiat‑o în felii. Văzând asta de pe un copac, un porumbel alb pe care nu‑l observasem înainte, a zburat înspre mine cu încredere, drept care mi‑am împărţit pâinea cu el. A acceptat, şi la văzul frumoasei păsări, m‑am înveselit un pic. Însă văzând asta, duşmanul porumbelului, corbul negru, s‑a aruncat asupra sa zburând direct înspre el. Dar nu pâinea mea a vrut‑o, ci pâinea porumbelului, care a trebuit să fugă. Au zburat în direcţia în care stă soarele la vremea prânzu­lui. Aceasta m‑a enervat şi m‑a supărat atât de mult, încât am fu­git după corbul obraznic fără ezitare. Astfel, împotriva voinţei mele, am fugit aproape un ogor pe drumul prescris, până când am reuşit să alung corbul şi să salvez porumbelul.
Abia atunci am observat că am procedat fără să gândesc, şi eram pornit pe un drum pe care mă ameninţa o pede­apsă gravă pentru orice abatere. Asta încă n‑ar fi fost grav, dacă n‑aş fi ob­servat că pe deasupra, mi‑am uitat şi săculeţul cu pâine la copac, şi acum nu‑l mai pu­team aduce. Căci în momentul în care m‑am întors, o furtună de vânt mi‑a şuierat în faţă, de era să mă dă­râme, iar dacă mergeam înainte pe drum, nu simţeam nimic din ea. Din aceasta am tras concluzia că dacă mă întorc împotriva vântului, atunci mă poate costa chiar viaţa. Mi‑am acceptat deci cu răbdare crucea suferinţei, şi am pornit la drum ‑ dacă aşa a fost să fie - să încerc să sosesc încă înaintea nopţii.
Deşi s‑au ivit adesea căi laterale, am reuşit să ţin direcţia co­rectă cu ajutorul busolei; căci nu am vrut să mă abat nici chiar cu un pas de la meridian, chiar dacă drumul era uneori atât de greu şi impracticabil încât am început să am îndoieli. Între timp mă gândeam din nou şi din nou la corb, fără să fi înţeles sensul întâmplării.

Comentariu nr.8: Calea regală este calea noastră

(...) Şcoala Spirituală modernă aparţine cu totul de calea a treia, calea regală: căci calea a doua şi a patra sunt excluse, pe când prima este valabilă doar pentru puţini. Astfel dumneavoastră, dacă sunteţi elevul acestei Şcoli, vă pregătiţi, ca şi Christian Rozacruce, să porniţi la drum spre templul de iniţierii, spre sala de nuntă. Înainte de a alege, C.R.C. este dornic de a găsi o soluţie şi astfel apelează la calităţile sale interioare. Mănâncă din această pâine şi o împarte cu porumbelul alb. Dar imediat apare şi corbul negru! Dacă candidatul se află pe drum spre nunta alchimică, atunci în el întotdeauna vorbesc două voci. Noua natură a sufletului în formare vorbeşte din Gnoză, iar vechea natură vorbeşte din eul dialectic. Aceşti doi se află evident tot timpul în opoziţie. Este imposibilă împăcarea lor. Lupta celor doi va continua până când vechea natură moare. (...)

Cele trei porţi şi întâlnirea cu portari

În sfârşit, în depărtare, pe un munte înalt, am zărit o poartă su­perbă, împodobită, şi m‑am grăbit acum înspre acolo, deşi a fost foarte departe de drumul meu, iar soarele dispăruse deja după munţi. N‑am văzut nicăieri vreun alt adăpost, sau loc unde să petrec noaptea. Pot mulţumi pentru asta doar lui Dumnezeu, căci m‑ar fi putut lăsa tot aşa să merg mai departe pe drum, sau să‑mi orbească ochii, să nu văd poarta cea frumoasă.
Cum spuneam, m‑am grăbit şi am ajuns la ea încă pe lumină, putând s‑o văd bine. Era o poartă ornamentală măreaţă, gravată cu nenumărate fi­guri şi simboluri splendide. Mai târziu am aflat că fiecare avea semnificaţia sa.

Prima poarta: "Staţi departe de aici, voi care sunteţi nevrednici!"

În partea de sus, pe o tablă destul de mare stătea inscripţia: „Procul hinc, procul ite prophani!“ (Dacă nu sunteţi demni, rămâneţi departe de aici), şi încă altceva, despre care mi s‑a interzis să vorbesc.
De‑abia am sosit la poartă, că a şi venit cineva în haine albastre ca cerul, iar eu am salutat prieteneşte. Mi‑a răspuns, dar s‑a interesat imediat de invitaţia mea. Acum m‑am bucurat că mi‑am adus‑o! Căci aş fi putut s‑o uit cu uşu­rinţă, aşa cum ‑ după spusele sale ‑ se întâmplă cu alţii. I‑am arătat imediat scrisoarea, cu care nu numai că a fost mulţumit, dar ‑ spre mirarea mea ‑ a manifestat un mare respect faţă de mine, şi a spus: „Intră fratele meu, eşti oaspete binevenit”!
Apoi s‑a interesat de numele meu, şi când i‑am spus, că sunt călugăr al Rozacrucii Purpurii, s‑a mirat, dar s‑a şi bucurat. După aceea a întrebat, dacă nu cumva posed ceva cu care aş putea să cumpăr pecete. Am spus, că averea mea este mică, dar dacă găseşte ceva care să‑i placă, poate s‑o ia liniştit. Mi‑a cerut mica mea sticluţă cu apă, iar eu i‑am dat‑o, la care mi‑a dat o pecete de aur pe care erau doar două litere: S.C. (Spes Charitas: speranţă şi dra­goste). Mi‑a atras atenţia, că va fi salutar să mă gândesc la ea. Când am întrebat, despre câţi au intrat deja prin această poartă, mi‑a spus.” La urmă, din prietenie, mi‑a dat o scrisoare pecetluită, ca s‑o înmânez celui de‑al doilea paznic.
Deoarece am petrecut o vreme mai lungă cu el, s‑a lăsat între timp noaptea, motiv pentru care a fost aprinsă o mare căldare cu smoală, pentru ca aceia care ar mai fi pe drum să‑şi poată găsi calea. Pe ambele părţi ale drumului către castel se înălţau pereţi înalţi, iar pe marginea drumului stăteau tot felul de copaci fruc­tiferi, şi în afară de asta, pe ambele părţi, mai erau trei copaci cu opaiţe, pe care o frumoasă Virgină îmbrăcată în albastru, le‑a aprins dinainte cu făclia ei minunată. Aceasta era o privelişte atât de superbă, că şi aici am petrecut mai mult timp decât trebuia.

Poarta a doua: "Daţi, şi vi se va dărui."

Însă după ce am primit informaţii complete, mi‑am luat rămas bun de la primul portar în mod prietenesc. Pe drum eram curios ce putea fi în scrisoarea pe care mi‑a dat‑o. Dar, neputând acuza portarul de lipsă de prietenie, trebuia să‑mi înfrânez curiozitatea, şi mi‑am continuat drumul până la cea de a doua poartă orna­mentală. Aceasta putea să fie aproape copia primei porţi, dar era împodobită cu alte figuri şi semne secrete. Şi de aceasta era atâr­nată o tablă: „Date et dabitur vobis!” (Daţi şi vi se va da şi vouă.)
Sub poartă era un leu uriaş pe un lanţ care a sărit la mine şi m‑a primit cu un urlet teribil de cum m‑a văzut. Asta l‑a trezit pe paznicul celei de‑a doua porţi, care se odihnea pe o piatră de marmură. Mi‑a spus, să nu mă tem şi a trimis leul de‑o parte. Mi‑a cerut scrisoarea, pe care i‑am înmânat‑o tremurând. După ce a citit‑o, mi‑a spus cu respect: „Bine ai venit; tu eşti acela cu care voiam să mă întâlnesc de mult!“
Totodată a scos o pecete, şi m‑a întrebat dacă pot s‑o răscum­păr. Deoarece în afara sării n‑am mai avut nimic la mine, i‑am ofe­rit‑o. A şi primit‑o cu mulţumiri. Pe această pecete erau de ase­menea două litere: S.M. (Sal Menstrualis: sarea purificatoare).
Când am vrut să vorbesc şi cu acest portar, au început să bată clopotele castelului. La acestea, m‑a urgentat să mă grăbesc, altfel toată osteneala mea ar fi fost pe degeaba: căci sus au înce­put să stingă opaiţele. Aşa am luat‑o la fugă, încât am şi uitat să‑mi iau rămas bun de la portar, căci ‑ cum s‑a aflat ‑ îngrijora­rea mea a fost întemeiată. N‑am reuşit să mă grăbesc atât de tare, ca să nu mă fi ajuns din urmă Fata. Deoarece în spatele ei, toate luminile au fost stinse, n‑aş fi găsit drumul în întuneric dacă nu m‑ar fi luminat cu făclia ei. Abia am reuşit să mă furişez prin poartă pe lângă ea, căci s‑a şi închis, atât de repede încât mi‑am agăţat marginea hainei. Aşa că a trebuit s‑o las acolo, căci nici eu, nici cei din faţa porţii, care mă îndemnau la grabă, n‑au putut să convingă portarul să deschidă poarta. Insista că el dăduse cheia Fetei, care a dus‑o cu ea în curte.

Comentariu nr.9: Semnificaţia Virginei

(...) Printre cei care parcurg calea de întoarcere din cufundarea dia­lectică, ridicându‑se înapoi spre împărăţia originară, nu este nici măcar unul căruia i‑ar reuşi asta în mod strălucit. Fiul pierdut care se întoarce la Tatăl este plin de conştienţa vinovăţiei şi de părere de rău, vede clar nimicnicia şi incapacitatea sa şi ştie că doar prin puterea lui Christos, cel care a mers în faţa noastră, poate să ajungă la capătul căii sale. Astfel, C.R.C. recunoaşte pe faţă că n‑ar fi găsit drumul niciodată dacă Fata, Virgina, Lumina care l‑a însoţit n‑ar fi fost cu el. (...)

A treia poartă: "Mă bucur cu tine - sufăr cu tine"

Între timp m‑am uitat încă o dată la poartă, care era atât de mi­nunată, încât nu se putea să fi avut pereche în lume. La cele două margini stăteau doi stâlpi. Pe unul dintre ei era o statuie ve­selă cu inscripţia: „Congratulator” (Mă bucur cu tine), statuia celuilalt stâlp avea faţa ascunsă între palme. Dedesubtul ei stă­tea: „Condoleo” (Sufăr cu tine, condoleanţe). Deci era plină de afirmaţii neclare şi misterioase pe care nici cel mai deştept om din lume nu le‑ar fi putut explica. Eu însă, cu voia lui Dumnezeu, voi revela aceste secrete în curând.
La această poartă a trebuit să‑mi spun încă o dată numele; a fost ultimul nume însemnat într‑o carte mică de pergament şi tri­misă mirelui împreună cu celelalte. De-abia acum mi s‑a dat ade­văratul semn al oaspetelui: era mai mic decât cele precedente, dar mult mai greu decât acestea. Pe el stăteau următoarele litere: S.P.N. (Sponsi Praesentandi Nuptiis: Oaspetele Mirelui la Nuntă).
Mi s‑au mai dat şi o pereche de pantofi noi, căci podeaua cas­telului era din marmură albă. Mi s‑a permis să‑mi dau pantofii pe care i‑am avut, unuia dintre săracii care stăteau tăcuţi în aş­teptare din afara porţii. I‑am dat unui bătrân. După aceasta am fost condus de doi aprozi cu făclii într‑o cameră mică, unde a tre­buit să stau pe o bancă. Şi‑au aşezat făcliile în cele două deschi­zături ale podelei şi am fost lăsat singur.

Frizerii invizibili

Cu puţin după aceea, am auzit zgomote, dar n‑am văzut nimic. Deodată, mai mulţi s‑au aruncat pe mine. Dar neputând să văd nimic, a trebuit să rabd şi să aştept ce va urma. Mi‑am dat seama repede că erau frizeri, şi i‑am rugat să nu mă strângă atât de tare, căci sunt pregătit să co­operez.
Ca urmare, mi‑au dat drumul şi unul dintre ei pe care nu‑l puteam vedea, mi‑a tuns cu grijă şi precizie părul de pe creştetul capului, pe când la tâmple mi‑a lăsat pletele lungi şi că­runte. Trebuie să admit că acest început era să‑mi ia curajul. Căci mă prindeau atât de puternic şi nu vedeam nimic încât am crezut că din cauza lipsei mele de modestie am devenit dizgraţiat în faţa lui Dumnezeu. Frizerii invizibili au strâns cu grijă şi au luat cu ei părul tuns, apoi au revenit aprozii şi au râs de sperietura mea. De‑abia schimbasem câteva cuvinte când au sunat din nou clopotele, după cum spuneau ei, ca semnal să ne adunăm.

Comentariu nr.10: Semnificaţia frizerilor invizibili

(...) C.R.C. nu recunoaşte imediat această imensă atingere dublă care într‑un fel se aruncă asupra lui şi nu poate s‑o prelucreze imediat. Aceasta îl atacă şi se varsă în el lu­mina ei orbindu‑l într‑atât încât i se pare că se află în întuneric. Ea radiază prin sanctuarul principal, îl încercuieşte cu o vibraţie imensă şi durabilă şi purifică curentele eterice care ies din cap prin păr exact acolo unde se află creştetul craniului, sub colina Golgotei, la locul celei de‑a opta camere de turn, unde mai târziu, pe vremea nunţii, alchimia divină îşi va efectua munca de transformare. Dar C.R.C. îşi învinge repede tulburarea, deoarece forţele lumi­nii care îl slujesc, reprezentate în povestire prin aprozi, sunt cu el şi îl fac să înţeleagă că nu are motiv să‑i fie teamă. Dimpo­trivă! (...)

„Aşadar, Frate Rosacruce, eşti şi tu aici”

M‑au invitat să‑i urmez şi au luminat în faţa mea prin câteva coridoare şi uşi până la o sală mare. În această sală era deja adunată o mare mulţime de oaspeţi: împăraţi, regi, prinţi şi domni, nobili şi burghezi, bogaţi şi săraci, ba chiar şi lume ordinară, la care m‑am mirat foarte mult. Stă­team şi mă gândeam: ce nebun am fost să sufăr atât de amarnic pentru toate de dragul marelui voiaj. Sunt aici oameni prietene, pe care‑i cunoşti bine şi pe care nu i‑ai stimat mult niciodată, m‑am gândit în sinea mea. Şi acum sunt aici şi ei cu toţii, iar tu, cu multele tale rugi şi rugăciuni, abia că te‑ai furişat să ajungi ultimul!
Asemenea lucruri ‑ şi încă multe altele ‑ mi‑a şoptit diavolul, despre care am crezut că l‑am poftit deja afară pe cât am putut. Între timp, mi s‑a adresat uneori câte un cunoscut: „Ei bine, frate Rozacruce iată-te şi pe tine! „Da, fraţilor“, le‑am răspuns, „Mila lui Dumnezeu m‑a ajutat şi pe mine să ajung aici“, la care au în­ceput să râdă, găsind ridicol că asemenea lucruri neînsemnate ar necesita ajutorul lui Dumnezeu. Când i‑am întrebat despre dru­mul pe care au venit, cei mai mulţi au povestit de calea prăpăstioasă, unde au trebuit să urce stâncile prăpastiei.

Banchetul şi fanfaronii

Apoi, mai multe trompete nevăzute au semnalat să mergem la masă, unde fiecare s-a aşezat atât de aproape de locul principal, pe cât a crezut că i se cuvine în comparaţie cu ceilalţi. De aceea, mie şi câtorva altor bieţi tineri, abia ne-a rămas loc la capătul mesei. În scurt timp, au intrat doi aprozi şi unul dintre ei a spus o rugăciune atât de frumoasă încât mi-a bucurat inima din străfunduri. Câţiva domni abia au fost atenţi, râzând între ei, gesticulând, muşcându-şi pălăria şi făcând tot felul de grimase. După aceea au fost aduse mâncărurile, şi deşi nu se vedeau servitori, fiecare a fost atât de bine aprovizionat, de parcă ar fi avut un servitor personal.
Curând după ce au mâncat şi vinul li se urcase un pic în cap, cei care făceau pe măscăricii au început să se laude şi să fie gălăgioşi. Unul povestea că ar fi făcut un lucru, altul alt lucru, şi cei mai neînsemnaţi ţipau cel mai tare. Dacă m-aş gândi la câte lucruri imposibile şi supranaturale am auzit, aş putea şi acum să fiu supărat. La urmă, nici locului n-au stat şi curând, se înghesuiau şi între domni câteva lichele. Se lăudau cu fapte atât de mari, încât nici Samson sau Hercule cu puterile lor nu le-ar fi putut înfăptui. Unul voia să-l uşureze pe Atlas de povara lui, celălalt voia să aducă Cerberul cu trei capete din iad; adică au sporovăit vrute şi nevrute. Domnii însă n-au fost proşti să-i creadă. Până la urmă, cei răi au devenit atât de îndrăzneţi, deşi li s-a dat peste unghii cu muchia cuţitului din când în când, că atunci când unul şterpelise un lanţ de aur, fiecare voia să-l încerce. Unul auzea vuietul cerului, celălalt vedea ideile lui Platon, al treilea s-a dedat la afirmaţia că ar putea număra atomii lui Democrit. Mai mulţi au afirmat că au inventat perpetum mobile. Precis că printre ei erau şi deştepţi, dar spre nenorocirea lor, se supraestimau prea mult. La urmă, unul afirmase că-i vedea pe aceia care ne serveau. Probabil că şi ar mai fi lăţit lăuda de sine dacă unul dintre servitorii noştri invizibili nu i-ar fi dat una peste gură, amuţindu-l nu numai pe el, dar şi pe cei de lângă el.
Cel mai mult mi-a plăcut totuşi că cei despre care am avut o impresie bună s-au purtat impecabil, tăceau, nu vorbeau tare, şi recunoşteau că oamenilor neştiutori ca ei, secretele naturii le sunt prea înalte, iar ei sunt prea mici.
În această îmbulzeală de mare vâlvă era să blestem ziua care m-a adus aici, căci a trebuit să constat, că oamenii cu morala lejeră, uşuraticii, stăteau la capul mesei, pe când mie nu mi-au dat pace nici la capătul ei, iar unul dintre cei răi m-a numit chiar nebun! Atunci încă nu ştiam că mai era o poartă prin care trebuia să trecem, ci credeam că tot timpul nunţii voi fi expus la astfel de batjocuri, dispreţ şi neplăceri pe care nu le-am meritat, nici de dragul mirelui, nici de dragul miresei. Atunci credeam că ar fi trebuit să cheme la această nuntă un alt nebun în locul meu! Vedeţi la câtă nerăbdare pot duce un suflet simplu contradicţiile acestei lumi? Aceasta făcea însă parte din şchiopătarea mea despre care am visat.
Gălăgia se înteţi din ce în ce mai mult. Erau care se lăudau cu viziuni născocite, sau minţeau despre vise îngrozitoare. Lângă mine şedea un domn tăcut, distins, care vorbea uneori despre lucruri mai sublime. El spunea: „Vezi tu, frate, dacă ar veni cineva care ar vrea să îndrume aceşti oameni înrăiţi spre o cale mai bună, crezi că l-ar asculta?” „Cu siguranţă că nu, i-am răspuns.” „Deci, spunea el, lumea vrea neapărat să fie păcălită şi nu e dispusă să asculte de vreun binevoitor. Ascultă-l doar pe guralivul acela, cu ce prostii şi pălăvrăgeli doreşte să atragă atenţia celorlalţi asupra sa, şi pe celălalt, cu ce cuvintele misterioase şi ciudate îşi ademeneşte ascultătorii. Crede-mă că vine vremea când se vor smulge măştile acestor mincinoşi şi se va arăta întregii lumi ce înşelători sunt ascunşi după ele. Atunci poate vor avea respect aceia care n-au fost ascultaţi înainte.”

Aparitia Virginei

În timp ce vorbea astfel şi larma se întărise din ce în ce mai mult, a răsunat deodată o muzică mai superbă decât am auzit vreodată în viaţa mea. Toată lumea asculta atentă şi tăcută. Muzica era produsă de tot felul de instrumente cu corzi cu atâta armonie încât am ascultat nemişcat, uitând şi de mine însumi, iar cei din jur s-au şi mirat de mine.
Aceasta a ţinut aproape o jumătate de oră, cât timp n-a scos nimeni o vorbă; căci de îndată ce careva voia să vorbească, i se dădea pe neaşteptate una peste gură dintr-o direcţie invizibilă. Din muzicieni n-am putut vedea nimic, şi am început să mă gândesc că aş privi cu mare plăcere şi instrumentele de muzică. După o jumătate de oră muzica a încetat deodată şi s-a făcut linişte.
Curând după asta, dinspre uşa sălii răsunară puternic goarne, trompete şi tobe, atât de maiestuos, de parcă ar fi trebuit să intre chiar împăratul romanilor. Uşa s-a deschis de la sine şi glasul trompetei deveni atât de puternic încât de abia l-am suportat.
Între timp se părea că intraseră în sală mii de luminiţe mici care avansau de la sine într-o ordine atât de perfectă, încât au creat în noi o impresie adâncă; apoi au intrat cei doi aprozi cunoscuţi, cu făclii luminând în faţa unei Fecioare frumoase, care stătea pe o trăsură triumfală care mergea de la sine. Mi s-a părut că ar fi fost aceeaşi Fată care aprindea şi stingea lămpile de pe stradă şi că aceia erau servitorii ei, pe care atunci îi pusese să stea lângă copac. Nu purta acum rochia albastră, ci o rochie ce strălucea într-un alb sclipitor, ţesut peste tot cu aur şi strălucea într-atât încât abia îndrăzneam s-o privim. Cei doi aprozi nobili erau îmbrăcaţi asemănător, dar ceva mai modest.

Comentariu nr.11: Autocunoaşterea este primul test

(...) Porţile se deschid şi maiestuos, într‑o armonie şi puritate perfectă, lumina pătrunde în sală după legile ei proprii, legea serviciului plin de dragoste, pen­tru a pune elevul în faţa primei probe preparatorii: „Aveţi sufici­entă autocunoaştere? Sunteţi siguri, că sunteţi suficient pregătiţi ca să puteţi merge curând în faţa mirelui, a spiritului, şi să‑i puteţi fi oaspeţi la sărbătoarea sfântă? Sunteţi siguri că sunteţi demni de asta?“ (...)


Când fata a ajuns în mijlocul sălii, a coborât de pe scaun şi toate luminiţele s‑au aplecat în faţa ei. Ne‑am ridicat şi noi. După ce s‑a aplecat în faţa noastră, şi noi în faţa ei, onorându‑ne astfel reciproc, ni s‑a adresat cu voce blândă:

Milostivul meu Domn, regele,
Vă aşteaptă aici nu departe.
Mireasa lui este cu el,
Deja i‑a dat mâna ei.

De mult sunteţi aşteptaţi
Şi totul a fost pregătit,
Ca după cum sunteţi situaţi,
De milă să fiţi purtaţi şi să fiţi respectaţi.

Adânc, din inimă am vrea,
Să nu mai sufere cineva,
Şi să poată mântui pe toată lumea,
În nunta ei, perechea logodită.

S‑a aplecat din nou împreună cu toate luminiţele, şi a continuat:

Scrisoarea care v‑a chemat,
Un strict avertisment a dat,
Acelora să vină‑aici pe drept,
Dacă tot ce şi‑au dorit în secret,
Dumnezeu nu le‑a dat cu precădere:
Ce trece prin tot: o mare putere.

Nimeni nu poate să creadă
Că venind cu‑ndrăzneală,
Fără Dumnezeu, cu mâna goală,
La nuntă ar putea să vină.
Celuia la locul cuvenit pe drept,
Doar bine se va da, cum e corect.
E bine, că‑n aceste vremuri amare
Sunt în număr atât de mare,
Cei ce‑n soartă au încurajare.

Azi mulţi sunt tari ca piatra,
Oasele lor umblă pe degeaba,
Pătrund în locuri, fără veste,
Unde nevoie de ei nu mai este.
Ca să nu mai fie‑aici, înşelători,
Nici pierde‑vară, ademenitori,
Doar cei împăcaţi şi liniştiţi,
Care la nuntă au fost meniţi:
Mâine dimineaţă, oaspeţi,
Pe cântar veţi fi cântăriţi.
Va fi clar şi la‑ndemână,
Din lăuntrul ce vă mână.

Cel dintre voi care‑a găsit,
Că de probă nu‑i pregătit,
Repede să se retragă,
Înainte ca ora lui să se facă.
Altfel mâine toată lumea va afla,
Că şi‑a pierdut milostenia sa.
Mâine pleacă după dorinţă,
Cel care are o conştiinţă,
Dar el nu mai poate veni,
În viaţa sa curentă aci!

Acela ce nu mai e tulburat,
De‑al său trecut, e uşurat,
Cu slujnicul se poate duce,
În camera sa, să se culce,
Unde poate găsi odihnă;

Oricine doarme, are linişte, tihnă
Cel ce‑i treaz e chinuit de conştiinţă.
Dacă‑i vine peste‑a lui putere,
Este bine să nu mai continue.
Astfel fiecare, al lui stăpân să fie!

După acestea se aplecă din nou şi se aşeză veselă pe jilţul ei. Trompetele răsunară din nou fără a putea opri oftatul adânc al multora. După asta, luminiţele au fost conduse afară din sală, dar multe au rămas totuşi cu noi şi ni s‑au ataşat câte una la fi­ecare.
Am fost atât de tulburaţi încât abia pot exprima ce schimb de gânduri profunde şi gesturi se puteau observa. Cei mai mulţi însă doreau în mod hotărât să participe la cântărire şi sperau că dacă vor fi găsiţi uşori pe cântar, pot pleca acasă în pace.

O noapte legat cu frânghii

Eu n‑a trebuit să stau mult pe gânduri, şi pentru că conştiinţa m‑a convins repede că nu numai că sunt neştiutor dar mai sunt şi nedemn, m‑am hotărât să rămân în sală împreună cu ceilalţi mulţumindu‑mă cu cina bună, decât să aştept eşecul de mâine, cu toate pericolele lui. După ce toţi au fost conduşi de luminiţa lor într‑o încăpere (am aflat mai târziu că fiecare avea cameră separată), am rămas în sală nouă inşi, printre care şi acela care vorbise cu mine la masă. Luminiţele nu ne‑au părăsit însă. Nu peste mult timp a in­trat unul dintre aprozi, cu un pachet mare de frânghii şi ne‑a în­trebat serios dacă suntem decişi să rămânem aici. Când am in­sistat oftând, ne‑a legat pe toţi de un anumit loc şi a plecat cu lu­miniţele noastre, lăsându‑ne pe noi mizerabili în întuneric.
Aceasta a întrecut limitata multora şi nici eu nu mi‑am putut opri lacrimile. Deşi nu ni s‑a interzis să vorbim, n‑am găsit cu­vinte să ne exprimăm tristeţea şi durerea. Frânghiile erau atât de ciudate încât nimeni nu putea să le taie şi cu atât mai puţin să le dezlege de pe picioare. N‑am putut găsi consolare nici în faptul că pe mulţi dintre cei care au dormit în cameră îi aşteaptă ruşi­nea, pe când noi puteam ispăşi pedeapsa pentru îndrăzneala noastră într‑o singură noapte. În final, printre gânduri sumbre, am adormit. Am fost atât de obosit încât nu m‑am putut abţine, deşi mulţi n‑au fost în stare să‑şi închidă ochii. Am visat ceva care poate nu înseamnă nimic, totuşi nu cred că e de prisos s‑o povestesc.

Comentariu nr.12: Sentimentul de a fi neputincios

(...) Dar un astfel de candidat se simte acolo absolut nedemn, căci în marea lumină a sufletului se autocunoaşte prea bine, îşi cunoaşte felul naturii sale, de aceea nu-şi închipuie nimic, această idee fixă fiind temeinic eradicată din el. Starea fără de eu a acestui om realizează în acelaşi timp şi auto-cunoaşterea sa, şi aceasta îl face să vadă clar pe de o parte sublimul lumii stării sufletului viu, pe de altă parte greutatea apăsătoare a trecutului dialectic. Totuşi nu poate să-şi ia rămas bun de la acest templu, deoarece aparţine acestuia, numai că nu o ştie încă. Această stare aduce cu sine sentimentul de a fi legat, neputincios şi nedemn şi faptul că cu toate acestea nu poate să plece de acolo. De aceea spune Sfânta Scriptură şi doctrina universală că cel care observă lumina şi o poate saluta, la început, cade ca mort. (...)

Un vis ciudat

Era de parcă stăteam pe un munte înalt şi în valea ce se întindea departe dedesubt, se înghesuia o mare mulţime. La capul tuturora ducea câte un fir cu care erau atârnaţi din cer. Unul atârna mai sus, altul mai jos, al­ţii erau încă pe pământ.
În aer zbura un bătrân cu o foarfecă în mână, şi tăia câte un fir când aici, când acolo. Cel care era aproa­pe de pământ atingea pământul repede şi fără zgomot. Dar dacă era rândul unuia care era atârnat sus, atunci căderea lui zguduia solul. Mulţi aveau norocul ca firul lor să se întindă elas­tic şi ajungeau din nou la pământ înainte să fi fost tăiaţi.
Era o plăcere să priveşti tumbele lor şi mă bucuram foarte mult când cădea ruşinos vreunul care s‑a sustras în aer pentru multă vreme de la nuntă şi în căderea sa mai atrăgea şi pe alţi câţiva dintre vecinii săi. M‑am bucurat şi atunci când erau dintre aceia care stăteau tot timpul aproape de pământ şi reuşeau să dispară atât de discret şi minunat că nici vecinii nu‑i observau.
Eram încă în culmea ferici­rii, când unul dintre tovarăşii mei prizonieri mi‑a dat un cot. De la asta m‑am trezit, dar nu m‑am bucurat de loc. M‑am gândit la vis şi l‑am povestit prietenului culcat lângă mine. Visul i‑a plăcut şi lui foarte mult, şi spera să fie în el vreun ajutor pentru noi.
Cu asemenea conversaţii am petrecut noaptea şi am aşteptat nerăb­dători dimineaţa.

sfarşitul celei de-a doua zile