Prima zi a Nunţii Alchimice a lui Christian Rosacruce

Aceasta este prima din cele şapte părţi ale romanului despre iniţiere scris de Johann Valentin Andreae (1616), cu comentariile parţiale din analiza ezoterică făcută de Jan van Rijckenborgh. Acţiunea are loc în şapte zile, aceasta fiind prima zi şi prefaţa.

Toate drepturile sunt rezervate, în special cu privire traducere. Este interzisă reproducerea oricărei părţi din următoarele texte şi imagini prin mijloace de imprimare, copiere, multiplicare sau prin orice alte mijloace, fără a avea permisiunea prealabilă scrisă, din partea editurii.

Prefaţa de Jan van Rijckenborgh

Acum, că o explicaţie a Nunţii alchimice a lui Christian Rosacruce a fost publicată, gândurile noastre sunt în mod natural atrase de autorul acestei cărţi de rosacrucianul clasic, Johann Valentin Andreae. Acest autor poartă semnătura unui purtător de torţă, a cărui lumină, chiar şi acum străluceşte pretutindeni. Şi de fiecare dată când o lumină nouă se va aprinde în lume, în serviciul marii lucrări de eliberare a omenirii, aceasta va fi adăugată, la flacăra acestui preţios candelabru care nu poate fi stins.
Conştienţi de acest fapt, şi acum că a venit timpul, suntem plini de recunoştinţa profundă care ni se acordă de a putea dezvălui, probabil pentru prima dată în istorie, mesajul de salvare care a luat formă în munca ingenioasă a lui Johann Valentin Andreae. Oferim această carte tuturor celor care tânjesc după cunoştinţele vii, pe calea concretă de răscumpărare, şi care doresc să se facă demni de ea. Pot fi mulţi, foarte mulţi asemenea oameni care caută, o mulţime pe care nimeni nu o poate aprecia!
 

PRIMA ZI

Cu o seară înainte de Paşti eram aşezat la masa mea şi după ce am comunicat cu Creatorul meu, aşa cum am fost obişnuit să fac, în rugăciune umilă şi meditaţie asupra măreţelor mistere pe care Tatăl Luminii în Majestatea Sa mi le-a arătat din belşug, am dorit să pregăteasc, împreună cu iubitul meu Miel de Paşte pâinea nedospită, curată în inima mea.

Comentariul 1. Seara dinaintea Paştelui.

Povestirea începe în ajunul Paştelui. Toate asemenea povestiri trebuie să înceapă cu asta. Se cunoaşte, că Paştele este sărbătoarea învierii. Se sărbătoreşte în jur de 21 Martie, dată la care Soarele intră în semnul primăverii. Se poate considera ca sărbătoare şi prin simplul fapt al trezirii naturii. Iarna a trecut, primăvara a sosit. … Dar C.R.C. nici nu vorbeşte despre această înviere dialectică, profană. El se orientează spre învierea pe noul teritoriu de viaţă … Pentru un om cu o asemenea aspiraţie, fiecare zi devine într-adevăr „ajunul Paştilor“. Cel care o doreşte cu adevărat, ştie că această zi va şi veni . …

Când deodată, s-a pornit un vânt atât de teribil, încât am crezut că sfărâmă imediat muntele pe care era cuibărită căsuţa mea. Dar întrucât asemenea lucru nu mi-ar fi fost făcut de diavolul (deşi mi-a făcut rău deseori), am prins din nou curaj şi mi-am continuat gândurile, până când – în mod neaşteptat – cineva m-a atins pe spate. M-am speriat atât de mult, încât nici n-am îndrăznit să mă întorc; însă încrederea în mine nu a slăbit, în ciuda slăbiciunii mele umane şi a împrejurărilor.
Dar haina mi-a fost scuturată în mod repetat, aşa că totuşi m-am întors. În faţa mea stătea o siluetă feminină superbă, haina ei albastră, albastră era presărată, ca cerul, cu stele de aur. Trompeta de aur curat din mâna ei dreaptă avea gravat un nume pe care am putut să-l citesc, dar mi s-a interzis publicarea sa. În mâna ei stângă ţinea o mulţime de scrisori în mai multe limbi pe care, cum am aflat mai târziu, trebuia să le înmâneze în diferite ţări. Avea şi aripi mari, frumoase, acoperite în întregime cu mulţi ochi. În zbor, era mai rapidă ca vulturul.

Poate că aş fi putut să observ şi mai multe în privinţa ei, dar a stat la mine doar pentru o scurtă vreme, iar eu eram aproape încremenit de spaimă şi de mirare, trebuind să renunţ la asta. Căci de îndată ce m-am întors, a căutat printre scrisori, a ales una, mi-a pus-o pe masă cu mare respect şi a plecat imediat după aceea, fără să scoată vreun cuvânt. Dar în timp ce se înălţa, pe frumoasa ei trompetă a scos un sunet atât de puternic, încât muntele întreg a răsunat de ea, iar eu abia puteam să aud propria-mi voce pentru un sfert de ceas după aceea.

Comentariul 2. Atingerea magnetică

 Atingerea conştiinţei este ca un apel. Aceasta rasuna prin tine ca un sunet de trompetă. Acest apel este de multe ori menţionat în limbajul sfânt, unde citim cum vocea lui Dumnezeu se aude în mijlocul furtunii, într-un fulger sau a unor alte forţe naturale. Aceasta se referă întotdeauna la violenţa atingerii magnetice, prin a cărei urmare elevul are un sentiment de răsturnare, deoarece nici un organ din el nu este adaptat la aceste radiaţii, care vibrează prin el. ...

Invitaţia

După această aventură neaşteptată, nenorocitul de mine, chiar n-am mai ştiut ce să fac. De aceea, m-am rugat în genunchi Domnului meu să nu trimită ceva care mi-ar pune în pericol mântuirea veşnică şi după aceea tremurând de spaimă, am cercetat scrisoarea. Spre marea mea mirare, a fost atât de grea, încât nici de ar fi fost din aur curat, nu putea fi mai grea. Am examinat-o amănunţit, şi am văzut că era închisă cu o pecete mică. În pecete era gravată o cruce fină, şi textul: „In hoc signo vinces“ (în acest semn vei învinge).
Când l-am văzut m-am liniştit foarte mult, căci am fost conştient că diavolul nu prea are la inimă semnul crucii, şi cu atât mai puţin s-ar servi de el. Am desfăcut deci scrisoarea cu grijă şi în ea, cu litere de aur pe un fond albastru, am găsit următoarea poezie:

Azi e ziua cea mare a celui
Ce invitat e la nunta regelui.
Dacă şi tu pentru asta eşti născut,
De Dumnezeu spre fericire ai fost făcut,
Suie-te, prietene pe munte,
Unde se înalţă trei temple.
Miracolul te aşteaptă acolo.

Dar îţi recomand: cumva,
Temeinic să te poţi examina:
Dacă nu te speli curat, curat,
Nunta daună-ţi va fi, neapărat;
Cel ce, împovărat e încă de păcate,
La cântar, acolo nu va trage.

Sponsus et Sponsa (mirele şi mireasa)

Comentariu 3. Semnătura de pe scrisoare

Dacă Christian Rozacruce ne este prezentat primind o scrisoare, asta să nu ne deranjeze. Căci şi în Sfânta Scriptură se găsesc multe expresii asemănătoare, unde Dumnezeu, Gnoza, „a scris în inimi“. Apostolul Pavel spune, în a doua scrisoare către Corinteni: „Voi sunteţi epistola lui Christos“ şi vorbeşte despre „tablele de carne ale inimii“ iar Petru despre „omul ascuns al inimii“. … Christian Rozacruce a primit scrisoarea şi semnificaţia acesteia îi apare treptat şi îi provoacă o sudoare rece. Recunoaşte semnătura de invitaţie; el cunoaşte deja de ceva timp în ce mod s-ar putea ajunge acolo: prin dor pentru Gnoza şi deschiderea inimii lui pentru ea. Dar acum că a venit, se simte profund deconcertat. …

La văzul acestui text am crezut că leşin. Părul mi s-a ridicat măciucă şi m-au trecut transpiraţii rece. Căci, deşi am înţeles că aceasta va fi nunta promisă a cărei viziune mi s-a arătat cu şapte ani în urmă, şi pe care am aşteptat-o de atâta timp şi cu atâta dor, şi pe care am găsit-o până la urmă prin sârguincioasa măsurare a constelaţiilor planetelor mele, nu mă aşteptasem ca toate acestea să fie însoţite de condiţii atât de dificile şi periculoase. Câtă vreme, până mai înainte, credeam că trebuie doar să apar la nuntă şi voi fi un oaspete binevenit, acum s-a făcut aluzie la a fi alesul lui Dumnezeu, ceva de care n-am fost sigur în privinţa mea niciodată.


Astfel, cu cât mai amănunţit mă examinam, cu atât mai mult descopeream că capul mi-e plin doar de neştiinţă şi orbire în ceea ce priveşte lucrurile secrete şi că fundamental, nu puteam înţelege nici măcar lucrurile tangibile, ordinare. Cu atât mai puţin puteam fi eu predestinat din naştere la cercetarea şi la aprecierea secretelor naturii, care, după părerea mea, putea găsi oriunde un elev mai virtuos căruia să-i încredinţeze comorile ei preţioase, chiar dacă acestea sunt supuse timpului şi efemerităţii. Astfel am descoperit că nici trupul, nici felul meu de viaţă şi nici dragostea mea frăţească nu erau  chiar pure.


Mi s-a părut că mai era ascuns încă în mine şi instinctul trupului, care era încă orientat spre faima şi pompa mondenă şi nu spre bunăstarea semenilor. Tot timpul gândeam la cum aş putea să profit, să construiesc o clădire arătoasă, să câştig faimă şi nemurire în lume şi gândul mi-era la succes şi în alte asemenea lucruri trupeşti. M-a preocupat mai ales mesajul obscur despre cele trei temple. Nu mi-l puteam explica nici după cele mai îndelungi bătăi de cap. N-aş înţelege nici acum, dacă explicaţia nu mi-ar fi fost manifestată într-un mod miraculos.
În timp ce oscilam astfel între speranţă şi spaimă, examinându-mă tot timpul, găsind doar slăbiciune şi insuficienţă (neputând să mă ajut singur şi şocat de ameninţarea amintită), am ales până la urmă calea obişnuită şi cea mai sigură, şi înainte să fi trecut la culcare, m-am rugat serios şi fierbinte, ca la decizia lui Dumnezeu, să-mi apară îngerul meu cel bun şi să mă ajute să ies din situaţia mea neclară, aşa cum a mai făcut-o adesea şi înainte.

Visul lui Christian Rosacruce

De-abia adormisem, că mi s-a părut că mă aflu închis, împreună cu nenumăraţi oameni într-o temniţă, o groapă, pus în lanţuri grele. Nici cea mai slabă rază de lumină nu pătrundea aici. Ne înghesuiam claie peste grămadă, ca furnicile şi astfel fiecare mărea povara celuilalt. Deşi nici eu, nici ceilalţi nu vedeam nimic, auzeam totuşi, cum unul cu lanţuri ceva mai uşoare încearcă să ajungă deasupra celuilalt. Cu această excepţie, nimeni nu era în avantaj, căci eram legaţi unul de altul în ciorchine, ca şi boabele de strugure.


Am trăit astfel multă vreme, în mizerie, împreună cu ceilalţi şi ne-am dat seama că suntem orbi şi prizonieri cu toţii, când deodată s-au auzit sunetele multor trompete. Pe deasupra mai băteau şi multe tobe, dar atât de artistic, că ne înveseleau până şi în mizeria noastră.
Mai reverberau aceste sunete când capacul ce acoperea deschizătura gropii a fost tras puţin de o parte şi ni s-a lăsat în jos un pic de lumină. Abia acum a fost mare dezordinea şi zarva! Toată lumea a început să se-nghesuie, iar cel care ajungea prea sus deasupra capetelor celorlalţi, era în curând tras înapoi sub picioarele celorlalţi. Fiecare voia mai sus, şi n-am ezitat nici eu. În ciuda grelelor mele lanţuri, m-am zbătut din dedesubtul celorlalţi şi m-am suit pe o piatră, pe care am reuşit s-o ajung. Dar eram atacat şi aici în repetate rânduri, şi m-am apărat cu mâinile şi picioarele. Toată lumea credea că acum vom fi lăsaţi liberi.

Comentariul 4. Trezirea conştiinţei de sine provocata de lumina cea nouă

Toţi cei care sunt in primejdie acţionează în acelaşi mod. Totuşi, în mijlocul a tot ceea ce este conflict se naşte o stare de epuizare ... un fel de purificare, în sensul unei sărăciri a patimei. Sângele pierde o parte din pasiunile sale şi o astfel de persoană devine destul de sensibilă. Epuizarea creşte, la fel si sensibilitatea, o sensibilitate la lumina cea nouă care apare, exprimându-se în sânge ca un dor, ca o speranţă abia percepută, şi în această lumină se întrezăresc noi orizonturi. …

Funia eliberatoare

Lucrurile s-au întâmplat însă cu totul altfel. După ce domnii care priveau în jos prin deschizătură s-au amuzat o vreme de înghesuiala noastră, un domn foarte în vârstă ne-a poruncit linişte. Când ne-am potolit puţin, a spus următoarele (dacă am reuşit să reţin bine):

De-ar fi ca toţi lăstarii omului
Să se ridice la seninătăţi,
Sigur, din puterea Mamei
Ar primi atâtea bunătăţi.
De este însă nesupus,
Soarta sa e grijă, supărare
Rob etern în a nopţii-ntunecare.

Însă Mama mea e iubitoare,
De necaz e'ndurătoare,
Dă cea mai frumoasă comoară,
Aceluia ce lumina o caută.
O face rar, deşi miloasă,
Nici nu vrea s-o risipească,
Ca omul s-o vadă adevărată.

O glorioasă sărbătoare e în pregătire,
Şi ca să putem serba în bucurie,
În a Mamei noastre onoare,
O binefacere acum vă dăm:
În jos, la voi, o funie lăsăm,
Şi liber va fi lăsat, s-o întindă,
Cel ce va putea s-o prindă.

De-abia au răsunat ultimele cuvinte, când doamna în vârstă a poruncit servitorilor să lase jos funia de şapte ori la fundul gropii şi să-l tragă sus pe cel care se poate prinde de ea. Doamne, de-aş putea descrie ce a izbucnit aici jos! Toţi doreau să prindă funia şi prin asta îi împiedicau doar pe ceilalţi. Însă la şapte minute după aceea, la semnul unui clopoţel, au fost traşi sus patru cu prima funie.
Eu n-am ajuns nici măcar în apropierea funiei, căci, aşa cum spuneam, spre nenorocirea mea, stăteam pe o piatră a zidului, iar funia a fost lăsată jos la mijlocul gropii.
Funia a fost coborâtă şi pentru a doua oară, dar pentru că lanţurile multora au fost grele, iar braţele lor erau slabe, în cădere, i-au dus cu ei şi pe aceia care de altfel ar fi rămas. Da: mulţi au fost traşi în jos de cei care nici n-au atins funia. Atât au fost de invidioşi, chiar şi în mizeria asta a noastră. Mie mi-a fost milă mai mult de aceia care au fost atât de grei încât li s-au rupt şi braţele, fără să poată ajunge sus nici măcar aşa. Aşa s-a întâmplat că până la cea de-a cincia funie au putut fi traşi sus doar câţiva. Căci de îndată ce răsuna semnalul, servitorii trăgeau funiile atât de repede, încât cei mai mulţi cădeau de-a valma. Cea de-a cincea funie a fost astfel complet goală, aşa că mulţi, ca şi mine, ne îndoiam de eliberare şi ne-am rugat lui Dumnezeu să-i fie milă de noi şi dacă se poate, să ne elibereze din acest întuneric. Şi El a dat ascultare unora dintre noi. Căci atunci când funia a coborât pentru a şasea oară, mulţi au putut s-o prindă, şi la urcare, balansându-se încolo şi încoace, cu siguranţă cu voia lui Dumnezeu, a ajuns şi în apropierea mea. Am apucat-o repede, fiind atârnat în poziţia cea mai de sus. În ciuda aşteptărilor mele, am ajuns astfel cu noroc afară din groapă. Asta m-a bucurat atât de mult, încât nici n-am simţit rana de pe cap provocată de o piatră ascuţită în timp ce am dat o mână de ajutor împreună cu ceilalţi eliberaţi la cea de-a şaptea şi ultimă tragere a frânghiei, (de asta a fost nevoie şi în cazurile precedente). De la acest efort, sângele mi-a curs pe haină, dar în bucuria mea, nici n-am mai fost atent la asta.

Comentariul 5. Semnificaţia rănii de la cap

Christian Rozacruce este tras în sus de funia a şasea. Ni se atrage atenţia că, aşa cum este redactat, capul lui este rănit de o piatră ascuţită şi el observă rana numai atunci când, împreună cu ceilalţi, ajută la tragerea celei de-a şaptea funii şi ultima, când efortul, face ca sângele să i se prelingă pe haine. Dacă inima ta este atinsa de lumina magnetică a Şcoali spirituale, ca şi în cazul lui CRC, ... atunci o astfel de "rană la cap" va rupe liniile magnetice de forţă ale naturii dialectice ordinare. Rana de la cap semnifică îndepărtarea obstacolelor din fereastra sufletului.

Cel care cu multe este însărcinat, are o construcţie de prezentat

Când funia a fost trasă sus şi pentru ultima oară, cei mai mulţi erau atârnaţi de această funie, doamna în vârstă a pus frânghia de-o parte şi a spus fiului ei, un moşneag, (ceea ce m-a mirat foarte mult) să comunice ceva prizonierilor rămaşi jos. După o scurtă chibzuinţă el a spus următoarele:

Copii, precum ne-am aşteptat,
La urmă, fapta s-a efectuat.
Ea semenilor voştri a fost dată
Din mila bunei mele Mame acordată.
Nu-i invidiaţi!

Poate-ncepe o etapă ferice,
Fără fiinţe bogateori sărace,
Om pe om poate să ia de braţ.
Cei cu multă muncă ocupaţi,
Să facă bine, şi s-o sprijine.

Cel cu mult însărcinat,
Areo construcţie de prezentat.
Deci lăsaţi-o încolo de jale,
Răbdaţi încă câteva zile!

Când a terminat, capacul a fost pus din nou pe deschizătură şi turnul a fost închis. Apoi sunară din nou trompetele şi bătură din nou tobele, dar nu atât de tare să nu fi auzit văicăreala prizonierilor, iar eu n-am putut să-mi reţin lacrimile de mila lor. Atunci doamna în vârstă şi fiul ei s-au aşezat pe jilţul dinainte pregătit şi doamna în vârstă a poruncit numărarea celor salvaţi. După ce află numărul şi îl însemnă pe o tăbliţă de aur, se informă despre numele fiecăruia dintre noi, care a fost notat şi de un paj. În timp ce ne privea, mi s-a părut că i-ar fi spus suspinând fiului ei: „Cât mi-e milă de săracii din turn. De ar fi ca Dumnezeu să-mi dea voie să-i pot mântui pe toţi!“ La care fiul ei a răspuns „Mamă, Dumnezeu a rânduit astfel şi nu putem să ne împotrivim. Dacă noi toţi am fi domni, având toate bunurile şi am sta cu toţii la masă, cine ne-ar mai servi?“

Moneda comemorativă din aur

Mama tăcu. Apoi spuse: „Atunci eliberaţi-i pe aceşti oameni de cătuşe“, ceea ce au şi făcut repede. Eu eram aproape ultimul; neatent la ceilalţi nu m-am putut abţine, şi m-am aplecat adânc în faţa doamnei în vârstă, spunând mulţumesc lui Dumnezeu, că prin voia Lui, prin Doamnă, cu generozitate părintească, ne-a condus din întuneric la lumină. Exemplul meu a fost urmat şi de ceilalţi. Apoi, fiecăruia dintre noi i s-a dat o monedă comemorativă de aur, ca bani de drum, şi care pe o parte, avea gravat un soare la răsărit, iar pe cealaltă dacă îmi aduc bine aminte, trei litere: D.L.S. (Deus Lux Solis: Dumnezeu este Lumina Soarelui). Apoi am fost liberi să ne întoarcem la munca noastră cu însărcinarea de a ne servi semenii pentru gloria lui Dumnezeu şi de a ţine secret ceea ce ne-a fost încredinţat. Acestea le-am promis solemn şi ne-am luat rămas bun.


Dar din cauza rănilor lăsate de cătuşe, nu puteam progresa prea de repede şi şchiopătam de ambele picioare. Observând asta, doamna în vârstă mă chemă la dânsa: „Fiule, nu te preocupa de aceste lipsuri, ci gândeşte-te la slăbiciunile tale şi fii recunoscător lui Dumnezeu, că ţi-a permis încă în această viaţă, în ciuda lipsurilor tale, să ai parte de asemenea mare iluminare. Păstrează-ţi aceste răni de dragul meu”.
Apoi, trompetele au răsunat din nou, iar eu m-am speriat şi m-am trezit. Doar atunci am observat că toate acestea erau doar un vis care însă mi s-a întipărit în conştiinţă atât de puternic încât eram îngrijorat, şi încă mi se părea că simţeam rănile pe picioare. Oricum, am înţeles că din mila lui Dumnezeu, pot participa la o nuntă misterioasă şi ascunsă, ceea ce am şi mulţumit cu încredere de copil Maiestăţii Sale, Dumnezeu, şi l-am rugat să mă ţină şi în continuare în respectul simţit faţă de El, să-mi umple zilnic inima cu înţelepciune şi înţelegere, şi chiar dacă nu merit, să mă conducă cu milostenia Sa la sfârşitul dorit.

Comentariul 6. Corpul sufletului trebuie să renască

Cu acestea începe să se contureze in modul cel mai clar adevarata semnificaţie a Nunţii alchimice, a fiinţei umane cu adevărat nemuritoare, a învierii unei noi umanităţii. Persoana care doreşte să participe la acestea trebuie mai întâi să posede un corp sufletesc cu adevărat viu. Corpul sufletului care a fost ascuns şi deteriorat atat de mult timp trebuie să reînceapă să trăiască ...
Această restaurare este numită "Nunta Alchimică" şi trebuie să înceapă cu naşterea sufletului, cu Betleemul. Fundamental, naşterea sufletului are loc în prima zi a Nunţii alchimice. Pentru aceasta, necesitatea primară este pentru candidat aceea de a avea o înţelegere interioara, nedobândită pe cale intelectuală. El câştigă această înţelegere printr-o nouă stare de sânge, prin penetrarea forţelor de radiaţie gnostice în sânge, prin radiaţiile sufletului viu. …

Christian Rozacruce se pregateşte de drum

După aceasta, am început să mă pregătesc de drum. Mi-am îmbrăcat haina albă de pânză şi mi-am încins mijlocul cu panglica roşie ca sângele, dată apoi peste umeri. De pălărie am prins patru roze purpurii, ca să pot fi văzut mai uşor în mulţime. La sfatul cuiva care ştia, am luat merinde: pâine, sare şi apă, care mi-au servit bine. Dar înainte să fi părăsit mica mea colibă, fiind echipat complet în haina mea de nuntă, am îngenunchiat şi m-am rugat la Dumnezeu ca orice s-ar întâmpla să mă ducă la bun sfârşit. După aceasta am făgăduit în faţa lui Dumnezeu, că ceea mi se va arăta din mila Sa, nu voi folosi pentru faima şi gloria mea în lume, ci doar pentru gloria Numelui Său şi în slujba semenilor mei. Cu această promisiune şi în bună speranţă, mi-am părăsit lăcaşul cu mare bucurie.

- sfărşitul primei zile -