A treia zi a Nunţii Alchimice a lui Christian Rosacruce

Cea de a treia din cele şapte zile ale Nunţii Alchimice a lui Christian Rosacruce, este ziua de încercărilor.

Aici puteţi citi textul original al celei de-a treia zile a romanului iniţiatic al lui Johann Valentin Andreae (publicat 1616). În cadrul textului, veţi găsi unele comentarii selectate din analizei ezoterică făcută de Jan van Rijckenborgh. Comentariile complete sunt publicate în editia tipărită.

Toate drepturile sunt rezervate, în special cu privire traducere. Este interzisă reproducerea oricărei părţi din următoarele texte şi imagini prin mijloace de imprimare, copiere, multiplicare sau prin orice alte mijloace, fără a avea permisiunea prealabilă scrisă, din partea editurii.



ZIUA A TREIA
Încercările

De îndată ce s-au ivit zorii, şi soarele luminos şi vesel se ridica din spa­tele munţilor îndepli­nindu-şi bine exersata sarcină, au început să se trezească şi cama­razii mei şi apăruseră să se pregătească pentru probă. Au intrat în sală unul câte unul, urându‑ne bună dimineaţa şi întrebându-ne cum ne-am petrecut noaptea. Văzându‑ne frânghiile, mulţi au râs de noi, că ne‑am dat bătuţi atât de repede, fără să ne fi încercat norocul, deşi câtorva precis le bătea inima în gât, chiar dacă n‑au mărturisit asta. Ne‑am cerut scuze pentru ignoranţa noastră şi ne‑am exprimat speranţa că ne vor elibera curând, şi că decizia noastră se va dovedi corectă în ciuda batjocurii lor. Am argumentat că nici ei n‑au scăpat, şi că pericolul cel mai mare încă îi mai aş­teaptă.
Când ne‑am adunat cu toţii, trompetele şi tobele au răsunat din nou, de credeam că mirele va apărea imediat, ceea ce a fost o mare eroare. A intrat din nou Fata de ieri, îmbrăcată acum în purpură, cu o panglică albă în jurul mijlocului. Purta pe cap cunună de laur, care‑i venea foarte bine. Însă de data asta, înso­ţitorii ei nu erau luminiţele, ci în jur de două sute de viteji cu pla­toşe, tot în purpură albă.
De îndată ce s‑a sculat din jilţ, Fata a venit imediat la noi pri­zonierii, şi după ce ne‑a salutat, ne‑a adresat câteva cuvinte: „Domnul meu sever, s‑a bucurat de faptul că printre voi s‑au găsit câţiva care şi‑au recunoscut starea  deplorabilă şi va consi­dera aceasta ca pe un merit al lor.” Când m‑a văzut şi pe mine în haina mea, a râs: „Ia te uită! Şi tu ţi‑ai lăsat capul sub jug? Am crezut că tu erai pregătit deosebit de bine!“. La auzul cuvintelor ei am început să lăcrimez.

Comentariu nr.13: Judecata arzătoare la intrarea Templului

(...) A treia zi începe cu această judecată arzătoare la intrarea în primul tem­plu. Fiecare candidat trebuie să păşească pe cântar şi să facă faţă la şapte greutăţi. Nu este greu de ghicit ce reprezintă aceste greutăţi. Acestea sunt razele Spiritului Septuplu, cele şapte raze la care candidatul trebuie să reziste. Cel care nu este capabil să reacţioneze pozitiv la aceste şapte raze va fi respins în natura morţii, după propria sa vibraţie, cea a omului născut din natură. Cel care doreşte să evite dialectica, vrea să iasă de sub ea, dar nu posedă încă calităţile necesare pentru a ieşi, acela va fi respins din nou şi din nou în dialectică. Aceasta nu este o pedeapsă, ci o lege. (...)

Balanţa de aur cu şapte greutăţi

La acestea a dat ordin să ni se dezlege frânghiile, şi să ne aşeze într-un loc de unde să putem vedea bine cântarul. După aceea a remarcat:
„Va veni clipa când vouă vă va fi cu mult mai bine decât acestor îndrăzneţi care se află liberi aici.“
Între timp, în mijlocul sălii a fost suspendat un cântar de aur, şi lângă el a fost aşezată o măsuţă mică pe care erau şapte greutăţi, pe o catifea de purpură. În faţă era una destul de mare, urmau apoi într-un grup patru mai mici, iar la urmă două mai mari, tot împreună. Aceste greutăţi erau atât de grele în comparaţie cu mărimea lor încât mintea nu poate să conceapă. În afara sabiei goale, fiecare dintre vitejii cu platoşe avea şi o frânghie puternică. Corespunzător numărului greutăţilor, erau şi ei împărţiţi în şapte grupe, şi la fiecare greutate a fost ales câte un viteaz din fiecare grupă.
Apoi Fata s-a aşezat din nou pe tronul ei înalt, şi după o aplecare graţioasă a început să vorbească:

De cel ce în atelier de pictor merge,
Şi cu artiştii se întrece,
dar la pictură nu se pricepe,
de acela se râde, şi zeflemitor.

Cel ce se alătură artiştilor
fără calitatea aptitudinilor,
creând aparenţă, înşelare,
de ruşine nu are scăpare.

Şi de cel care vine la nuntă,
Cu a sa trufie încrezută,
Deşi rugat cu ele să nu vie,
Se va râde cu multă ironie.

Cel ce astfel pe cântar va merge,
Şi fiind uşor, nu trage,
cu zgomot aruncat în sus va fi,
se va râde de el, şi toţi vor şti.”

Cântărirea împăraţilor, regilor şi a domnilor

Apoi i‑a poruncit aprodului, ca toată lumea să fie pusă în rând, şi să se urce pe cântar unul după altul. După ce repede s‑a aplecat în faţa Fetei, a păşit primul pe cântar unul dintre împă­raţi, cu întreaga lui pompă. După asta, fiecare conducător de grupă şi‑a aşezat greutatea în celălalt taler al cântarului. Împă­ratul însă, spre mirarea tuturor a rămas locului. Totuşi, ultima greutate i-a fost prea grea, aşa că spre marea lui părere de rău s‑a ridicat în sus. Aceasta ‑ mi s‑a părut ‑ a trezit mila Fetei, şi a făcut semn oamenilor ei să tacă din gură. Împăratul bun nici n‑a fost legat, ci a fost predat grupei a şaptea.
După el a venit însă un împărat care a păşit mândru pe cântar şi deoarece avea ascunsă o carte mare şi groasă dedesubtul mantiei, a avut încredere în glorie. Când însă n‑a putut contrabalansa nici cea de a treia greutate, s‑a ridicat în sus dând din mâini şi pi­cioare, şi din sperietură, i‑a căzut şi cartea de sub haină şi toţi vitejii au început să râdă, iar el a fost dat grupei a treia.
Asemenea soartă au mai avut şi mulţi alţi împăraţi, de care s‑a râs ironic, iar după aceea au fost legaţi. A urmat un om mic, împărat şi el, cu barbă creaţă, brună; după aplecarea obiş­nuită a păşit pe cântar. A rezistat greutăţilor atât de neclintit, în­cât după părerea mea ar fi putut suporta şi mai mult. Fata s‑a ri­dicat, s‑a aplecat în faţa lui şi i‑a dat o haină de catifea de cu­loare purpurie şi una dintre crengile de laur de pe scaun, şi l‑a rugat să ia loc pe treptele tronului ei.
Ar fi mult de povestit despre soarta multor împăraţi, regi, nobili de rang înalt şi alţi domni, dar trebuie să menţionez că în ciuda aşteptărilor mele, dintre cei mulţi domni, doar puţini au reuşit să facă faţă, deşi multe virtuţi le‑au fost de podoabă. Unul n‑a putut să echilibreze o anume greutate, altul alta, unii două, alţii trei, patru sau cinci, şi doar puţini au rezistat probei. Iar de cei care au eşuat grupele s-a râs batjocoritor.
După ce nobilii, savanţii şi alţii au fost supuşi probei, s-a văzut că în unele grupe nu s-a găsit nimeni, care să fi făcut faţă. La urmă au fost şi acei ademenitori ai mulţimii şi făcătorii de lapis spitalauficum, meşterii imitaţiei pietrei înţelepţilor. Ei au fost puşi pe cântar între atâta batjocură, încât în ciuda tristeţii mele, trebuia să-mi ţin burta de râs. Nici prizonierii nu s-au putut abţine de râs. Cei mai mulţi nici n-au trebuit să aştepte judecata, ci au fost daţi jos de pe cântar cu biciul şi puşi între ceilalţi prizonieri, dar fiecare la grupa sa.
Din marea mulţime, au rămas doar atât de puţini, încât mi-e ruşine să le spun numărul. Între aceştia erau şi persoane eminente. Fiecare a fost onorat cu haine de culoare purpurie şi cu o creangă de laur.
Când proba s-a terminat, şi doar noi am mai rămas acolo cu mâinile legate, unul dintre căpitanii vitejilor a făcut un pas înainte şi a spus: „Milostivă Fată, dacă ne permiteţi, am putea doar de amuzament, să-i aşezăm pe cântar şi pe aceşti oameni, care şi-au recunoscut ignoranţa, fără a-i pedepsi, poate e ceva bun şi între ei.“
Aceasta m-a atins mai întâi apăsător, căci consolarea mea era tocmai că nu trebuia să mă duc acolo spre ruşinea mea, sau poate chiar să fug printre lovituri de bici de pe cântar. Fără îndoială că mulţi prizonieri doreau ca să fi rămas mai degrabă zece nopţi cu noi în sală.
Dar cum Fata a fost de acord, a trebuit să se întâmple, şi am fost eliberaţi unul după altul de cătuşe, ca să putem fi aşezaţi pe cântar. Deşi cei mai mulţi au eşuat, nu s-a râs de ei şi nu au fost bătuţi, ci au fost doar daţi la o parte în tăcere. Colegul meu a fost cel de-al cincilea, şi s-a achitat cu succes, de care s-a bucurat toată lumea, dar mai ales acel viteaz care a făcut propunerea, şi astfel Fata i-a dat şi lui respectul ce i se cuvenea.

Comentariu nr.14: Ce înseamnă să-l cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu?

(...) Ce înseamnă să‑l cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu? Trebuie să‑l recunoaşteţi pe Dumnezeu ca singura sursă a vie­ţii, singurul bun: acel Tao, aşa cum îl numeşte vechea înţelepciune Chineză; nu teoretic, nu dogmatic, nu la poruncă, ci în realitate, căci acesta este adevărul. Aceasta nu înseamnă vreo orientare mistică, nici vreun concept al minţii, ci cufundarea fără de eu (nu doar în abnegaţie) a întregii fiinţe, în prima rază a numărului perfect, datorită căruia candidatul va fi atins, încon­jurat şi posedat de o siguranţă nemărginită, de o hotărâre de neclintit şi de o bunătate nemărginită. Toate luate la­olaltă, în vi­aţa omului se naşte atunci pentru prima dată o bază solidă de viaţă, ca­re nu are nimic în comun cu existenţa cotidiană. Aceasta este ceea ce omul gnostic trebuie să găsească mai întâi. Aceasta este stânca pe care trebuie să fie găsit, prima greutate că­reia trebuie să‑i facă faţă. (...)

Christian Rosacruce este cântărit: „El este!”

După aceea, încă doi au mai zburat în sus. Eu am fost al optulea. Când m-am urcat tremurând pe cântar, colegul meu, care stătea deja pe treaptă în haina purpurie, mă privea prietenos iar Fata a zâmbit şi ea un pic. Însă după ce am suportat toate greutăţile, Fata a dat ordin să fiu tras în sus din toate puterile. La aceasta încă trei viteji s-au mai agăţat de talerele cântarului, fără ca acesta să se fi mişcat. Atunci unul dintre aprozi s-a ridicat, şi a ţipat atât de tare cât putea: „El e!“ La care celălalt i-a răspuns: „Atunci redaţi-i libertatea!“ ceea ce Fecioara a şi aprobat.
După ce am fost primit cu ceremonia cuvenită, mi s-a permis să cer eliberarea unuia dintre prizonieri. Nu a trebuit să mă gândesc mult, şi am ales primul împărat, de care mi-a fost milă încă de la început. A fost lăsat liber imediat şi a putut să ni se alăture cu tot respectul.
Pe când şi ultimul a fost cântărit şi a fost găsit uşor, Fata mi‑a descoperit trandafiri pe care i‑am scos de pe pălărie, şi i‑am ţinut în mână. Prin intermediul aprodului, m‑a rugat să îi dau, ceea ce am şi făcut cu plăcere. Astfel a luat sfârşit prima scenă, dimineaţa la ora zece. După aceea, trompetele pe care tot nu le vedeam încă, au sunat din nou.

Cele şase sentinţe

Între timp vitejii s-au retras cu prizonierii, care îşi aşteptau judecata. A fost format un tribunal care consta din cinci căpitani şi noi. Fata a fost preşedintele şi ne-am înţeles ca fiecare să-şi spună părerea despre viitoarea soartă a prizonierilor. Ce să li se întâmple? Prima părere a fost să fie executaţi cu toţii, unii cu mai mult chin decât alţii, în măsura vinovăţiei lor împotriva condiţiilor. Alţii au vrut să-i ţină închişi. Dar nici o propunere nu i-a plăcut nici Fetei, nici mie.
La urmă, împăratul răscumpărat de mine, un alt domn de rang înalt, colegul meu şi cu mine ne-am hotărât ca mai întâi domnii distinşi să fie conduşi discret afară din castel. Alţii să fie poftiţi afară din sală mai ruşinos; să fie dezbrăcaţi şi să fie goniţi nuzi. Alţii însă să fie goniţi cu beţe sau cu câini. Iar cei care s-au predat voluntar ieri, să plece fără pedeapsă. Toţi cei care erau încrezuţi şi care la masă s-au purtat atât de necuviincios, trebuiesc pedepsiţi după purtarea lor, atât fizic, cât şi sufletesc.
Această ofertă i‑a plăcut şi Fetei şi a primit totodată şi cele mai multe voturi. Pe deasupra, tuturor li s‑a promis încă un prânz, ceea ce li s‑a comunicat imediat. Anunţarea sentinţei s‑a amânat pentru ora douăsprezece la amiază, şi cu aceasta şedinţa a şi luat sfârşit.

Ospătul judecăţii

După acestea Fata, împreună cu însoţitorii ei au plecat la locul lor, iar noi am fost aşezaţi la masa cea mai de sus din sală, cu rugămintea să ne mulţumim cu aceasta până când lucrurile iau sfârşit. După aceea vom fi conduşi la mire şi la mireasă. Cu această perspectivă ne-am petrecut vremea liniştiţi.
Între timp, prizonierii au fost readuşi în sală şi fiecare a fost aşezat după rangul său. Li s-a poruncit ca astăzi să se poarte mai cuviincios. Acesta a fost însă, un avertisment absolut de prisos, căci curajul li se evaporase complet.
De dragul adevărului mai trebuie să spun, fără a dori să măgulesc pe cineva, că persoanele de rang înalt acceptau situaţia neobişnuită cel mai bine. Comportamentul lor a fost destul de rău, dar a fost sincer. Servitori nu erau vizibili pentru ei nici acum, noi însă i-am văzut, şi ne-am bucurat peste măsură de asta. Deşi norocul ne-a aşezat deasupra lor, nu ne-am considerat mai presus, şi adresându-ne lor i-am încurajat să nu se teamă căci o soartă chiar atât de rea nu-i aşteaptă. Ar fi vrut să afle de la noi judecata lor; dar ni s-a interzis strict să le spunem, şi astfel nimeni n-a spus nimic. I-am consolat astfel cum am putut şi am băut cu ei pentru ca vinul să-i înveselească oarecum.

Distincţia cu lâna de aur

Masa noastră era acoperită cu purpură, paharele noastre au fost de argint şi de aur, lucru constatat de ceilalţi cu mirare şi durere. Înainte de a ne aşeza, au venit doi aprozi, ca în numele logodnicului să ne onoreze cu lâna de aur pe care strălucea un leu înaripat şi am fost rugaţi s-o purtăm la masă pentru a onora numele şi demnitatea Ordinului pe care Maiestatea sa ni l-a dăruit astăzi, şi în care vom fi acceptaţi în curând cu ceremonia necesară. Am acceptat această distincţie cu cea mai mare umilinţă şi am promis solemn să îndeplinim ascultători orice ar dori Maiestatea sa. În afară de asta, tânărul nobil ne-a trecut pe o listă în ordinea corectă, iar dacă ţin secret locul meu pe listă, atunci o fac ca să nu comit păcatul laudei de sine, cu care aş greşi împotriva greutăţii a patra.

Participanţii invizibili

Mâncarea ne-a fost foarte îmbelşugată, şi am întrebat un aprod, dacă avem voie să dăm şi cunoscuţilor noştri dintre condamnaţi. Aceasta ni s-a permis, şi cu ajutorul servitorilor, fiecare şi-a aprovizionat cunoscutul. Dar cum ei nu puteau vedea servitorii, şi nu ştiau de unde le vine mâncarea, am dorit să duc mâncare cuiva personal. De abia mă ridicasem din loc, când unul dintre servitori mi-a atras atenţia: de m-ar fi văzut un aprod, i-ar fi spus regelui şi ar fi trebuit să suport consecinţe neplăcute. Deoarece a văzut-o doar el nu mă denunţă, cu condiţia să respect de acum înainte mai bine demnitatea Ordinului. Cu asta a evidenţiat atât de clar situaţia, încât o anumită vreme nici n-am îndrăznit să mă mişc din scaun. Am mulţumit însă sincer pentru observaţie, cât mi-a fost asta posibil în graba şi spaima în care eram.

Cupa Fortunei

În scurt timp au sunat din nou trompetele. Acum, ştiam deja din experienţă că se anunţa Fata, şi ne-am pregătit de primirea ei. A apărut cu însoţitorii ei obişnuiţi, în scaunul ei înalt. În faţa ei unul dintre aprozi ducea o cupă de aur, iar celălalt, un document din pergament. După ce Fata s-a ridicat graţioasă din scaun, a luat cupa în primire, şi ne-a înmânat-o cu anunţul că ne-a fost adusă din porunca Maiestăţii sale. Pe capacul cupei era o Fortună din aur lucrată artistic, cu un mic steguleţ roşu în mână. Astfel, de băutură nu m-am bucurat prea mult, căci cunoşteam deja cruzimea norocului.

Comentariu nr.15: Semnificaţia Fortunei de aur

(...) Fortuna de aur este zeiţa fericirii, a celei mai mari fericiri de care omul poate avea parte. A fericirii că poate intra în sta­rea devenirii omului adevărat; a fericirii sufletului viu, că poate avansa mai departe spre starea spiritului care trezeşte la viaţă. Această fericire este o stare de eternitate şi nu are nimic în co­mun cu norocul şi fericirea capricioasă, pe care i le poate oferi starea sa născută în natură. (...)

Fata era împodobită cu lâna de aur şi cu leul, ca şi noi, de unde m‑am gândit că poate ea ar fi preşedinta Ordinului. Am în­trebat‑o despre numele Ordinului, dar a spus că momentul decla­raţiei nu a sosit încă, până ce soarta prizonierilor nu este soluţio­nată. De aceea sunt încă închişi ochii lor, căci din ceea ce noi avem parte, în aceea ei doar s‑ar împotmoli şi le‑ar provoca supă­rare, deşi aceasta nu este încă nimic faţă de onoarea care ne aşteaptă.

Citirea sentinţei

Apoi, de la cel de al doilea aprod, a luat în primire documentul care consta din două părţi. Primei grupe, precum îmi aduc aminte, i-au fost citite următoarele:
"Recunoaşteţi că aţi dat credinţă prea uşuratic cărţilor neadevărate, v-aţi estimat prea mult şi de aceea aţi venit nechemaţi în acest castel. Probabil că cei mai mulţi au vrut să se şi îmbogăţească aici, ca apoi să trăiască în şi mai mare pompă şi respect. Astfel v-aţi ademenit reciproc şi v-aţi expus ironiei şi ruşinii atât de mult încât meritaţi pedeapsa din plin."
Toate acestea au fost pecetluite şi recunoscute umil cu o strângere de mână. Celorlalţi li s-au adresat următoarele cuvinte severe:
"După mărturia conştiinţei lor, ştiu prea bine că au scris şi inventat cărţi false, au înşelat şi i-au ademenit pe alţii, ştirbind astfel demnitatea regală a multora. Mai ştiau, de asemenea, şi cât de nesfinte şi ademenitoare erau imaginile pe care le-au folosit, nerespectând nici Sfânta Trinitate Divină, ba mai mult, chiar au abuzat de ea pentru a putea înşela pe toată lumea. Acum însă s-a aflat cu ce şmecherii au dorit să înşele oaspeţii sinceri şi să ducă neştiutorii pe o cale falsă. Astfel se cunoaşte şi că s-au dedat public patimilor neruşinării, adulterului şi exceselor, cât şi altor comportamente necurate, ceea ce este un păcat împotriva ordinii publice a Imperiului nostru. Ei ştiu deci bine că în ochii poporului simplu au dăunat şi renumelui Maiestăţii sale, motiv pentru care trebuie să mărturisească faptul că sunt trădători de ţară dovediţi, răufăcători şi tâlhari care merită să fie separaţi de oamenii cinstiţi şi să fie pedepsiţi."
Aceia au protestat bineînţeles, şi n-au vrut să recunoască, căci ştiau să se prefacă bine. Dar pentru că nu numai Fata i‑a ameninţat cu moartea, ci şi ceilalţi s‑au întors împotriva lor şi i‑au acuzat în comun că au dus în eroare cu rea intenţie pe toată lumea, în final, ca să preîntâmpine ceva şi mai rău, au trebuit să‑şi recunoască păcatul. Dar, adăugară ei, afacerea nu poate fi trecută întru totul în contul lor, căci victimele lor erau domni care voiau să pătrundă în castel cu orice preţ şi pentru asta oferi­seră sume însemnate. Vinovaţii au fost nevoiţi să se folosească de tot felul de scheme pentru ca fiecare să‑şi poată lua parte din fo­los. Astfel au ajuns ei la această soartă. Dar întrucât asta nu le‑a reuşit, nu sunt mai păcătoşi decât domnii. Dacă aceştia n‑ar fi ce­rut să fie ajutaţi să intre, atunci nici ei nu s‑ar fi căţărat peste zid pentru un folos atât de neînsemnat. Cărţile lor au avut atâta cău­tare încât şi cei care n‑au putut să‑şi facă o existenţă în alt mod au recurs la această înşelătorie. Ei speră deci, că în cazul unei judecăţi drepte, nu li se va pune în cont că făcuseră un serviciu la dorinţa exprimată a domnilor, aşa cum se cuvine a servi.
Astfel de scuze au încercat. La aceasta însă, li s-a răspuns că după hotărârea Maiestăţii sale, a Regelui, vor fi pedepsiţi cu toţii, şi încă grav. Căci ceea ce au invocat ca scuză, este în parte adevărat (şi nici aceşti domni nu scapă fără pedeapsă), dar cei care s-au oferit atât de obraznic încât eventual au dus în eroare şi neştiutori, se pot pregăti de moarte, dar şi aceia care l-au jignit pe Maiestatea sa prin literatură înşelătoare, aşa cum se poate dovedi asta clar din cărţile lor şi din faptele lor proprii.
La acestea mulţi dintre ei au început să se vaite. Au căzut pe genunchi, au plâns şi au implorat, însă asta nu i-a ajutat. M-a mirat că Fata era de neclintit, pentru că mizeria lor a trezit mila fiecăruia dintre noi, ba chiar ne-a stors lacrimi, deşi activitatea lor ne-a provocat multe suferinţe. A trimis repede aprozii după vitejii în platoşe, cărora le-a dat apoi porunca să-şi adune fiecare pe ai lui şi să-i ducă în grădina ei mare, în ordinea corectă şi anume în aşa fel, ca fiecărui viteaz să-i revină câte un prizonier. M-a surprins rapiditatea cu care vitejii au recunoscut prizonierii care aparţineau de ei.

Comentariu nr.16: Semnificaţia sentinţelor

(...) Nu trebuie să priviţi aceste corectări despre care vorbesc amă­nunţit şi sfintele scripturi, ca pedepse în sens dialectic, căci nu este vorba despre o răzbunare, dar ele trebuiesc considerate ca reacţii necesare pentru protecţia procesului de eliberare, pentru asigura­rea planului Divin legat de lume şi omenire şi pentru protecţia persoanelor în cauză. (...) De ce aruncă lumină Nunta Alchimică asupra acestei părţi întunecate a vieţii omeneşti? Pentru a vă confrunta pe Dumneavoastră – pe cei dornici să se apropie de misterii, căci sunteţi chemaţi de viziunea Gnozei – cu necesitatea dreptăţii, adevărului, şi sincerităţii. Deoarece numai adevărul vă poate face liberi. Fiţi deci sinceri şi adevăraţi în toate. Nu încercaţi – în nici o privinţă – să ghiciţi şi să speculaţi. (...)

Locul sentinţei

Însă colegilor mei de ieri li s‑a permis să meargă în grădină fără lanţuri, şi să participe în felul acesta la anunţarea judecăţii. Când toată lumea a ieşit, s‑a ridicat de pe tron şi Fata, şi oferindu‑ne loc pe treptele tronului ne‑a rugat să participăm la execuţia judecăţii. Nu am refuzat, ci am lăsat totul pe masă (în afara cupei, pe care Fata a lăsat‑o în grija unuia dintre aprozi), şi îmbrăcaţi în hainele noastre splendide, tronul care se mişca de la sine ne‑a dus în grădină, atât de lin de parcă am fi plutit în aer. Ajunşi astfel în grădină ne‑am ridicat.
Grădina nu era frumoasă în mod deosebit, dar mi‑a făcut plă­cere că copacii erau plantaţi într‑o asemenea ordine impecabilă. Era acolo şi o fântână splendidă, cu figuri minunate, inscripţii şi semne ciudate (de care – cu voia lui Dumnezeu – mă voi ocupa în altă carte). În grădină stătea o schelă frumoasă, mare din lemn, acoperită cu perdele pictate, cu patru etaje una peste alta. Prima era mai frumoasă decât celelalte, şi era acoperită de o perdea albă din tafta, motiv pentru care încă nu puteam şti cine era as­cuns acolo. A doua a fost goală şi nu a fost acoperită. În faţa ce­lorlalte două atârna însă tafta roşie şi albastră.
Când am ajuns în apropierea schelei, Fata s-a aplecat până la Pământ, ceea ce ne-a speriat, căci bănuiam că regele şi regina nu pot fi departe. După ce şi noi ne-am aplecat cu respect, cum se cuvine, Fata ne-a condus sus pe scara în spirală, la cel de al doilea etaj unde ea a ocupat locul cel mai de sus, iar noi urmam în jos, în ordinea rangului nostru. Felul în care s-a purtat faţă de mine împăratul pe care l-am răscumpărat, (chiar şi la masă), nici nu-l pot descrie; căci a fost prea bine conştient de situaţia deplorabilă şi îngrijorătoare în care ar fi fost dacă ar fi trebuit să aştepte judecata în mijlocul ironiilor, dar acum, graţie intervenţiei mele, putea să fie într-un rang înalt şi o asemenea demnitate.

Executarea sentinţei

Între timp a păşit în faţă Fata care pe vremuri mi-a înmânat invitaţia, şi pe care nu am revăzut-o până acum. Prima dată a sunat din trompetă, apoi a anunţat cu voce tare judecata:
”Maiestatea sa Regele, Domnul meu măreţ, a dorit din inimă şi cu adevărat, ca cel care a venit aici cu invitaţia Maiestăţi sale să vină cu calităţi care în respectul Său ar fi putut mări lumina serbării fericite a nunţii sale. Dar, deoarece Dumnezeului Atotputernic i-a plăcut altfel, Maiestatea sa nu se poate plânge, ci contrar voinţei sale, trebuie să se orienteze după străvechile şi lăudabilele obiceiuri ale imperiului său. Pentru ca milostenia înnăscută a Maiestăţii sale să fie peste tot lăudată, Maiestatea sa, sfetnicii şi nobilii săi, au hotărât să reducă considerabil pedeapsa. Din acest motiv, în primul rând vouă, domni şi domnitori, nu numai că vă cruţă viaţa, dar vă mai şi lasă liberi. Vă mai roagă prietenos să nu i-o luaţi în nume de rău că nu puteţi participa la sărbătoarea organizată în onorarea Maiestăţii Sale, ci să luaţi în considerare că Dumnezeul Atotputernic v-a însărcinat şi aşa cu mai mult decât puteţi suporta cum se cuvine şi cu calm, şi că El îşi împarte darurile într-un fel greu de înţeles pentru noi. Nici renumele vostru nu va fi ştirbit, deşi Ordinul nostru v-a respins; căci nu suntem cu toţii capabili de toate. Iar cei răi, care v-au dus în eroare, nu vor rămâne fără pedeapsă. Maiestatea sa a mai hotărât ca în scurtă vreme să vă înmâneze catalogul actelor eretice, adică Index Expurgatoris, ca în cele ce urmează să puteţi distinge răul de bine cu mai multă considerare.
Deoarece şi Maiestatea sa are intenţia să-şi revadă biblioteca, iar actele înşelătoare să le consacre lui Vulcan, vă roagă să-l ajutaţi în asta şi să procedaţi la fel şi cu ale voastre, pentru ca, speră el, să se poată opri pe viitor toate relele. Totodată cele întâmplate să servească drept avertisment, ca de acum înainte să nu mai vreţi să pătrundeţi aici în acest fel nechibzuit, având ca scuză şi motiv de reproş activitatea ademenitorilor; şi să nu mai trebuiască să suportaţi dezaprobarea şi ironia tuturor. În final, Maiestatea sa speră că fiind datori ţării sale, nici unul dintre voi nu veţi obiecta să vă răscumpăraţi cu vreun lanţ de aur sau vreun alt obiect preţios şi să plecaţi astfel ca prieteni, putându-vă întoarce la ai voştri sub escorta noastră.
Pe ceilalţi însă, care nu au putut face faţă primei, celei de a treia şi celei de-a a patra greutăţi, Maiestatea sa nu-i va lăsa să scape atât de uşor, dar ca şi aceştia să-i cunoască mila, porunceşte să fie dezbrăcaţi complet şi să fie trimişi nuzi.
Celor care au fost găsiţi în lipsă la cea de-a doua şi a cincia greutate, pe lângă pedeapsa anterioară, să li se ia totul, şi pe lângă dezbrăcare, să mai fie şi stigmatizaţi cu două sau mai multe semne, după greutăţile lor. Cei care au fost aruncaţi în sus doar de greutăţile a şasea sau a şaptea, aceia să aibă parte de ceva mai multă milă.”
Şi se continuă astfel, căci pentru fiecare combinaţie era stabilită pedeapsa care i se cuvenea. Dar povestirea acestora ar ţine prea mult.
„Cei care s-au retras ieri voluntar pot să plece liberi, fără nici o sancţiune.
La urmă trebuie să fie pedepsiţi ademenitorii înrăiţi (care n‑au putut să facă faţă nici unei greutăţi) după caz, fizic sau cu moar­tea: prin sabie, sau ştreang, sau prin apă sau cu bâta. Aceste jude­căţi trebuiesc executate fără milă pentru a servi drept exemplu ce­lorlalţi.”
După aceasta, Fecioara noastră şi‑a rupt băţul. Cealaltă fată a suflat în trompetă imediat după anunţarea judecăţii, şi cu mare respect a făcut un pas spre cei din spatele perdelei.

Numărul deţinuţilor şi greutăţile lor

Să nu uit să spun ceva cititorilor despre numărul prizonierilor. Şapte au făcut faţă unei greutăţi; douăzeci şi unu la două; treizeci şi cinci la trei; treizeci şi cinci la patru; douăzeci şi unu la cinci şi şapte au făcut faţă la şase greutăţi. Iar printre cei care au ajuns la greutatea a şaptea, dar n-au putut să facă faţă acesteia a fost şi acela pe care l-am eliberat eu. Numeroşi au fost şi aceia, care au eşuat complet, la care toate greutăţile au tras talerul în jos.
Pe toate acestea le-am numărat cu grijă şi le-am notat în carne­ţel atunci când ei stăteau în faţa noastră. E minunat şi faptul că dintre cei care au atins o anumită greutate, nici unul nu a fost identic cu celălalt. Deşi au fost treizeci şi cinci care au făcut faţă la trei greutăţi, totuşi unul a făcut faţă primei greutăţi, cel de al doilea greutăţii a treia, următorul la trei, patru şi cinci, un al tre­ilea greutăţilor cinci, şase şi şapte şi aşa mai departe, aşa că a fost foarte interesant că dintre cei o sută douăzeci şi şase găsiţi uşori, nici unul n‑a fost identic cu celălalt. Dealtfel, i‑aş putea enumera pe toţi cu greutăţile lor, dacă mi‑ar permite timpul. Sper însă că mai târziu, acestea se vor aduce la cunoştinţa publicului, împreună cu explicaţia corespunzătoare.

Băutura uitării

Domnii au fost foarte mulţumiţi de judecata anunţată, căci văzând severitatea, nu au sperat într-o judecată atât de uşoară. Astfel, au donat şi mai mult decât li s-a cerut. Şi au scos toate lanţurile, bijuteriile şi alte comori pe care le-au avut la ei, şi şi-au luat rămas bun cu respect umil.
Deşi servitorilor regali li s-a interzis ironia la adresa acelora care au ieşit, câţiva glumeţi nu s-au putut totuşi abţine să nu râdă. E de înţeles căci erau şi caraghioşi, aşa cum se grăbeau unul după celălalt, nearuncând nici măcar o privire în spate. Câţiva au cerut să li se trimită catalogul şi au promis că vor proceda şi cu biblioteca lor proprie aşa cum îi place Maiestăţii sale. Aceasta li s-a promis din nou.
La poartă a primit fiecare băutura uitării, ca să nu-şi aducă aminte de nenorocirea sa. După aceea au plecat cei care au hotărât astfel voluntar. Datorită înţelegerii lor au fost lăsaţi să treacă, cu condiţia să nu mai vină înapoi în acest fel. Dar dacă – şi asta se referea şi la alţii – mai târziu li s-ar manifesta mai mult, atunci vor fi din nou oaspeţi bineveniţi.
Între timp, ceilalţi s-au ocupat cu dezbrăcarea celorlalţi, ceea ce au făcut în mai multe feluri, după meritele dânşilor. Câţiva au fost trimişi fără nimic, nuzi, dar nevătămaţi; de alţii au fost agăţaţi clopoţei, şi au fost izgoniţi astfel; iar alţii au fost daţi afară cu biciul. Au fost pedepse de atâtea feluri încât n-aş putea să le enumăr pe toate. Apoi a venit rândul celor din urmă cu care a trebuit să ne preocupăm mai îndelungat. Câţiva au fost spânzuraţi, alţii au fost decapitaţi, aruncaţi în apă sau predaţi morţii în alte feluri.
Cu asta a trecut o vreme destul de lungă. La văzul pedepselor mi-au curs lacrimile, dacă nu atât din cauza procesului, de bună seamă meritat de îndrăzneala lor, cât din cauza gândului asupra existenţei atât de mici a omului, în urma căruia ne ocupăm din nou şi nou de lucrurile care ne sunt pecetluite nouă, de la căderea noastră încoace.

Unicornul, leul si porumbelul

Grădina care nu demult mişuna de oameni s-a golit astfel repede, aşa că în afara vitejilor n-a mai fost nimeni în ea.
Iar când toate acestea s-au terminat şi a fost o linişte de vreo cinci minute, a apărut un unicorn frumos, alb ca zăpada, purtând un lanţ de aur în care au fost gravate câteva litere. A păşit la fântână, şi cu piciorul din faţă, în semn de respect, a îngenunchiat în faţa leului, pe care datorită nemişcării sale l-am crezut o statuie de piatră sau de bronz. Acesta a prins sabia pe care o ţinea în gheare şi a rupt-o la mijloc, iar bucăţile ei s-au cufundat în fântână. Apoi a răgit până când un porumbel alb a adus o ramură mică de măslin, pe care leul a înghiţit-o imediat şi s-a liniştit. Unicornul s-a întors la locul lui, şi el plin de bucurie.

Comentariu nr.17: Semnificaţia animalelor de misterii

(...) Dacă unicornul, voinţa aprinsă la flăcări în Dumnezeu, intră în grădina iniţierii, atunci leul sparge sabia în bucăţi, şi o aruncă în fântână, o scufundă în izvorul apelor, ca dovadă că focul judecăţii s-a retras şi adevărata muncă a Nunţii Alchimice poate să înceapă. Răcnetul imens al leului este un strigăt de jubilare. Iar la acest strigăt apare un porumbel alb cu o creangă de măslin în cioc. Se cunoaşte că porumbelul a fost dintotdeauna simbolul Spiritului. Gândiţi vă la Iordan, unde Spiritul a coborât pe Isus Domnul, sub forma porumbelului. (...) Porumbelul simbolizează aici acest mod de viaţă inteligent, în serviciul unicei şi adevăratei păci, cea de la Dumnezeu. Marea operă trebuie împlinită în pace şi prin pace. De aceea are porumbelul o ramură de măslin în cioc. De aceea o duce leului. De aceea coboară unica pace care este de le Dumnezeu asupra grădinii. (...)

Tur însoţit de ghid prin castel

După aceasta, Fata ne‑a condus din nou în jos pe scara spi­ralată a schelei şi ne‑am aplecat din nou în faţa perdelei. La fân­tână a trebuit să ne spălăm capul şi mâinile, apoi a trebuit să aş­teptăm un moment în aceeaşi ordine, până când regele s‑a întors în sală pe un coridor ascuns. După aceasta, acompaniaţi de o muzică minunată, am fost şi noi conduşi înapoi la locul nostru de dinainte. Acestea s‑au întâmplat cam în jurul orei patru de după amiază.
Ca să nu ne plictisim, Fata a consemnat pe lângă fiecare dintre noi câte un aprod. Aceştia nu numai că au fost îmbrăcaţi distins, dar erau şi extraordinar de învăţaţi şi astfel au putut să converseze atât de înţelept despre orice subiect, încât aveam motiv să ne ruşinăm. Li s-a poruncit să ne conducă prin castel, dar numai prin anumite locuri, şi să ne ajute să ne petrecem vremea plăcut, după cum ne plăcea. Fata şi-a luat rămas bun asigurându ne că la cină va fi din nou prezentă ca să putem serba evenimentul ceremoniei reagăţării greutăţilor. Ne-a rugat să aşteptăm cu răbdare ziua de mâine, căci atunci vom fi prezentaţi regelui.

Biblioteca regală şi camera mortuară

După ce a plecat, fiecare putea să facă ce dorea. Unii s-au uitat la frumoasele table, ba chiar le-au şi desenat şi s-au sfătuit ce ar putea să însemne semnele ciudate de pe ele. Alţii au mâncat, şi au băut răcoritoare. Eu însă mi-am rugat aprodul să mergem la o plimbare prin castel împreună cu colegii mei şi de acest turneu nu-mi va părea rău niciodată. Pe lângă minunate antichităţi ne-a arătat şi cavoul regal, unde am văzut mai mult decât aş putea învăţa din toate cărţile lumii. Aici stătea şi minunata Phoenix, despre care în urmă cu doi ani am publicat o broşură.

Comentariu nr.18: Semnificaţia păsării Phoenix

(...) Phoenixul, ca simbol, a atras întotdeauna multă atenţie, ca de exemplu la romantici. Există foarte multe legende care vorbesc în vreun fel despre singurul adevăr. Există de exemplu o legendă evreiască veche despre o pasăre uriaşă care apare din când în când pe pământ. Picioarele îi umblă pe mare, iar capul său poartă cerul. O înţelegem acum bine, căci Phoenixul, forţa imensă de înviere a eternităţii, este semnătura Corpului Viu străvechi, al Lanţului Viu Universal care s‑a construit în vremurile de început ale primelor Fraternităţi premergătoare şi s‑a manifestat în timp, până la tânăra Gnoză: o singură lumină imensă, o singură forţă imensă, un singur Phoenix sublim care umblă pe pământ, stă pe ocean şi capul îi atinge cerul cel mai înalt.(...)

Aveam de gând să public teze proprii despre leu, vultur, griff, despre şoim şi despre altele cu figuri şi inscripţii – dacă aceste însemnări ar putea să fie de folos cuiva. Mi-a părut rău foarte că ceilalţi au neglijat să se uite la aceste comori, gândindu-mă totodată că probabil voinţa ciudată a lui Dumnezeu a rânduit astfel.
De fapt, am ajuns la atâtea lucruri mulţumită bunăvoinţei aprodului meu, căci aprodul personal l‑a condus pe fiecare unde l‑au atras înclinaţiile. Cheile au fost încredinţate aprodului meu şi astfel am avut parte de următorul noroc: deşi au fost chemaţi şi alţii la vizitarea cavourilor, părerea lor a fost că numai în cimi­tire se găsesc cavouri, şi dacă într‑adevăr există ceva de văzut, atunci şi aşa vor ajunge acolo cândva. Monumentele pe care noi doi le‑am desenat, şi inscripţiile pe care le‑am notat le voi comu­nica elevilor mei recunoscători.
Ceea ce ni s-a mai arătat era preţioasa librărie, aşa cum era ea şi înaintea reformaţiei. Deşi asta îmi înveseleşte întotdeauna inima, nu doresc să spun multe despre ea, căci catalogul ei va apare în curând. La intrarea acestei săli era o carte mare, asemeni căreia n-am mai văzut încă în viaţa mea, şi în care era cuprinsă fiecare figură, sală, poartă, inscripţie şi mister al castelului.
Deşi am promis că vom vorbi şi despre asta, deocamdată am s-o ţin totuşi pentru mine, căci mai întâi trebuie să cunosc lumea mai bine. În fiecare carte era pictat portretul autorului, şi astfel pe multe trebuia să le ardem – dacă am înţeles bine – pentru ca acestor oameni să le dispară şi amintirea din rândul celor vrednici.
După ce am încercat să parcurgem totul şi am păşit în faţa uşii, un alt aprod a venit la noi şi a şoptit ceva în urechea aprodului nostru, la care acesta i-a dat cheile şi el s-a grăbit imediat în sus pe scările spiralei. Aprodul nostru era în mare încurcătură, şi la repetata noastră rugăminte, ne-a spus că Maiestăţii sale nu i-ar face plăcere dacă cineva ar vedea cavourile sau librăria. Ne-a rugat să nu spunem nimănui pe unde am fost, dacă viaţa lui ne este dragă, căci adineauri a negat deja faptul. Noi doi oscilam între bucurie şi frică, dar cazul nu s-a aflat şi nu a întrebat nimeni de el nici după aceea. Am petrecut câte trei ore în aceste două locuri şi niciodată nu mi-a părut rău de asta.
Deşi ceasul a bătut şapte, încă nu ni s-a dat de mâncare. Foamea noastră era însă suportabilă mulţumită permanentelor gustări şi răcoritoare; cu un asemenea tratament aş fi putut flămânzi până la sfârşitul vieţii mele.

Orologiul şi globul

Între timp ni s-au arătat fântâni frumoase, mine şi tot felul de ateliere, fiecare dintre ele întrecând arta noastră, chiar de am însuma totul. Aceste spaţii au fost toate plasate într-un semicerc, în aşa fel încât toate aveau vedere la un mecanism de ceas valoros de pe un turn minunat situat la mijloc, şi se puteau ghida după orbitele luminate ale planetelor de pe mecanismul de ceas. Am putut observa din nou ce le lipseşte artiştilor noştri, deşi nu este sarcina mea să le spun asta.
La urmă am ajuns într-o sală spaţioasă care a fost arătată deja demult celorlalţi. La mijloc stătea un glob pământesc cu un diametru de aproximativ treizeci de picioare, din care aproape jumătate era cufundat în pământ, dincolo de trepte. Acest glob putea fi mişcat pe role atât de îndemânatic de către doi oameni, încât se putea vedea tot timpul doar partea de deasupra orizontului.
Deşi am înţeles că micile cercuri de aur care se vedeau în diferite locuri au o importanţă deosebită, n-am reuşit să le descifrez sensul.
Aprodul meu a râs şi mi‑a recomandat să mă uit mai îndea­proape. Astfel am observat că şi ţara mea era marcată cu aur. La asta şi colegul meu şi‑a căutat ţara sa şi a ajuns la aceeaşi des­coperire. Aşa s‑a întâmplat cu ţara fiecăruia care s‑a oprit în faţa globului. Aprodul ne‑a comunicat ceea ce i‑a arătat Maiestăţii sale bătrânul Atlas (aşa îl chema pe astronom), şi anume că cer­curile de aur vor corespunde exact ţărilor noastre.
De aceea, văzând că eu mă subestimasem, deşi ţării mele îi corespundea un cerc de aur, îl îndemnase pe unul dintre căpitani să ceară şi cântărirea noastră, şi ca să nu ni se reproşeze oricare ar fi rezultatul, înainte de toate pentru că unul dintre noi avea un semn deosebit de bun. Astfel, aprodul cu cea mai mare putere nu a ajuns chiar la mine fără vreun motiv. Am fost foarte recunoscător pentru asta şi m-am uitat şi mai îndeaproape la ţara mea. Am găsit că pe lângă cercurile mici, mai erau un anumit număr de linii frumoase, şi nu spun asta ca să mă laud. Am văzut şi mai multe pe acest glob, pe care însă nu doresc să le public. Fiecare să examineze la el acasă, de ce nu are fiecare oraş câte un înţelept.

Interiorul globului

După acestea, aprodul ne-a condus înăuntru în glob, căci unde era oceanul şi cel mai mult spaţiu, stătea o placă pe care erau trei însărcinări şi numele proiectantului. Această placă se putea lua jos cu grijă, şi pe o punte, se putea trece în interiorul globului unde încăpeau patru persoane. Exista doar o scândură rotundă pe care puteam să şedem, iar stelele se puteau vedea şi în plină zi (acum însă era deja noapte). Mie mi s-a părut că erau nestemate care străluceau atât de frumos în adevărata lor ordine şi pe orbitele lor, încât abia am vrut să mai ies de acolo. Mai târziu aprodul a raportat aceasta tinerei fete, care m-a tachinat de mai multe ori asupra subiectului.
Între timp a venit ceasul cinei şi am ajuns la masă aproape ultimul. Când m-am îmbrăcat din nou cu haina dezbrăcată adineauri şi am trecut la masă, servitorii s-au purtat cu mine cu atâta onoare, încât mi-a fost ruşine şi nu am avut curajul să-mi ridic ochii. Astfel s-a întâmplat, că nu am observat Fata care mă aşteptase pe cealaltă parte, şi am făcut-o să aştepte. Ea însă mi-a prins mantia şi m-a condus la masă.
Mi se pare inutil să povestesc încă o dată despre muzică şi celelalte delicii, căci în primul rând nu pot găsi cuvinte potrivite ca să le descriu şi în al doilea rând am făcut-o mai devreme, pe cât am putut. Pe scurt totul a fost artă şi încântare.

Poveştile ciudate de iubire

După ce am povestit reciproc experienţele zilei (despre bibliotecă şi despre monument am tăcut din gură) şi ne-am înveselit un pic de la vin, tânăra Fată a început să vorbească:
„Domniile voastre, am o mare discuţie cu una dintre surorile mele. În camera noastră avem un vultur, care a avut parte de atâta grijă, încât una dintre noi doreşte să-i fie preferata, ceea ce este cauza discuţiei actuale. O dată ne-am decis, să mergem la el şi să fie aceleia cu care se poartă mai amical. Astfel am şi făcut. Eu - ca deobicei - am dus în mână o creangă de dafini; sora mea n-a avut aşa ceva. Din moment ce vulturul ne-a văzut, a oferit creanga din piscul său sorei mele şi în schimb a cerut-o pe a mea, pe care i-am dat-o. Astfel fiecare dintre noi crede că este preferata lui. Ce să facem acum ?”

Comentariu nr.19: Semnificaţia vulturului

(...) Vulturul, simbolul imens al restabilirii legăturii Sufletului cu Spiritul, primeşte ramura uneia dintre surori. Toată dorinţa ei se orientează asupra Sufletului viu, asupra Sufletului Spirit, asupra Vulturului. Iar Vulturul îi acceptă dragostea. Totodată ramura de dafin, speranţa, i-o dăruieşte celeia care nu o are încă. Cu aceasta doreşte să afirme acel fapt de neschimbat, că cel care studiază Nunta Alchimică şi se apropie de sărbătoarea nunţii, aceluia i se dăruieşte dragostea lui Dumnezeu, care trebuie să se realizeze în fiecare om adevărat şi care străluceşte asupra celor buni şi celor răi, fără nici o distincţie. (...)

Modestia cu care tânăra fată ne-a adresat întrebarea ne-a plăcut foarte mult. Fiecare dintre noi ar fi dorit să asculte soluţia misterului cu plăcere. Deoarece însă mulţi s-au uitat spre mine, şi mi-au dat dreptul de a răspunde, am devenit atât de confuz, încât n-am putut face altceva şi am răspuns la întrebare cu o alta. Am spus deci:
„Nobilă Domnişoară, cu uşurinţă s-ar putea răspunde la întrebarea voastră, dacă n-ar fi aici ceva care mă nelinişteşte şi pe mine. Am avut doi prieteni, care m-au iubit foarte tare. Deoarece n-au ştiut, care dintre ei îmi este mai aproape de inimă, s-au decis să se grăbească la mine pe neaşteptate şi acela îmi va fi mai drag, pe care-l îmbrăţişez mai degrabă. Unul din ei însă n-a putut să se grăbească atât de mult ca şi celălalt, a rămas în urmă şi a început să plângă. Când şi-au povestit planul, nici eu n-am putut decide. Am lăsat lucrurile aşa cum sunt, sperând că voi găsi un sfat bun.”
Fata s-a mirat, dar a observat intenţia mea şi a răspuns astfel: „Bine, atunci suntem chit şi cerem soluţia de la alţii.”
Exemplul meu i-a învoioşit şi pe ceilalţi şi ca urmare unul dintre ei a început: „În oraşul în care stau, nu demult o fecioară a fost condamnată la moarte. Deoarece judecătorului i-a fost milă, a anunţat că dacă cineva doreşte să se lupte pentru ea, atunci va fi autorizat. Fecioara avea doi admiratori. Unul dintre ei a pornit imediat la drum şi şi-a aşteptat adversarul pe câmpul de luptă. Între timp a apărut şi celălalt, şi deşi a venit târziu s-a decis să se lupte totuşi, dar se lasă învins, ca victoria primului bărbat să salveze viaţa fecioarei. Astfel s-a şi întâmplat. La aceasta ambii au primit dreptul asupra ei. Domnilor, spuneţi-mi căruia să-i aparţină?”
Tânăra Fată nu s-a mai putut reţine şi a spus: „Am crezut, că devin mai deşteaptă, dar iată-mă prinsă în cursă şi aş dori bucuroasă să ştiu şi eu, dacă se mai află printre voi dintre aceia, care răspund astfel.”
„Cert, că da”, i-a răspuns cel de al treilea. „O mai mare aventură decât a mea n-a povestit nimeni. În tinereţe am iubit o tânără onorabilă. Ca să ajung la ea, a trebuit să cer ajutorul unei bătrâne care m-a condus la ea. Dar s-a întâmplat ca să vină şi fraţii fetei, când noi ne aflam toţi trei împreună şi atât de tare s-au mâniat, încât au vrut să mă omoare. M-au făcut să jur, că le iau de nevastă pentru un an pe ambele femei. Spuneţi-mi domnilor pe care ar fi trebuit s-o iau mai întîi? Bătrâna sau tânăra?”
Am râs de această ghicitoare, şi cu toate că unii au început să şuşotească, nici unul n-a dorit să hotărească. De aceea cel de-al patrulea a început astfel:
„Stătea într-un oraş o nobilă onorabilă, căreia mulţi i-au făcut curte, dar mai ales un nobil tânăr. Acesta a insistat atât de mult, încât doamna la urmă i s-a promis, cu condiţia, ca în mijlocul iernii, să poată s-o ducă într-o frumoasă grădină de trandafiri. Dacă aceasta nu-i reuşeşte, atunci niciodată să nu-i mai apară în faţa ochilor. Tânărul nobil a trecut în ţări îndepărtate, ca să găsească o persoană, care i-o poate face. A găsit la urmă un bătrân. Aceasta i-a promis să-i fie de ajutor, dacă tânărul nobil îi dă jumătate din averea sa. Tânărul a fost de acord, iar celălalt a făcut precum a promis. Tânărul a invitat nobila doamnă în grădină, şi aceasta contrar aşteptărilor, a găsit-o verde în întregime şi caldă în mod agreabil. Doamna şi-a amintit de promisiune şi l-a rugat pe tânăr ca încă o dată să se ducă la soţul ei, căruia în lacrimi şi suspinând i-a povestit necazul. Soţul însă a fost absolut convins de fidelitatea ei şi a trimis-o înapoi la tânărul care a atins la un preţ atât de mare ceea ce şi-a dorit. Tânărul nobil a fost şi el atât de frapat de cinstea soţului, încât ar fi considerat un păcat să se atingă de o femeie atât de onorabilă şi a trimis-o şi el la soţ neatinsă şi cu onoare. Când bătrânul a aflat de întâmplare, deşi era om sărac, nici el n-a dorit să se arate mai prejos decât cei doi şi i-a dat înapoi tânărului nobil bunurile primite. Nu ştiu domnilor, care dintre aceştia au avut sufletul mai nobil.”

Comentariu nr.20: Bărbatul şi femeia

(...) Omul suflet (el este bineînţeles acela care stă la baza povestirilor), datorită felului său, caută colaborare, are nevoie de colaborare. Dragostea care stă asupra a tot, o face evidentă. (...) Iar Logosul a stabilit, că omenirea pentru a atinge orice realizare, trebuie să ia în folosinţă polaritatea aflată în relaţie inversă, cea dintre "polurile magnetice", adică colaborarea dintre bărbat şi femeie, pe baza egalităţii perfecte.(...) La ambii, principiul radiant este creator şi principiul receptiv este dătător de viaţă. Din cauza polarităţii negative a corpului său mental, bărbatul în Gnoză, este mai receptiv la radiaţiile directe ale Spiritului, care este pozitiv. Pe motivul polarităţii pozitive a corpului său mental, femeia în Gnoză, este mai receptivă la lumina şi forţa Sufletului, care este negativ. De aceea se face referire la Spirit ca fiind masculin şi la Suflet ca fiind feminin.(...)

La aceasta nici noi nu am putut spune nimic, iar Fata a dorit, ca următorul să ia cuvântul. Cel de al cincelea a început astfel: „”Stimaţi domni, doresc să fiu scurt: care are o bucurie mai mare, cel care vede ce-i este drag sau cel care doar se gândeşte la asta? ” „ Cel care vede”, a spus Fata. „Nu”, am întrerupt eu, la care s-a creat o discuţie, până când cel de al şaselea a început să vorbească: „Stimaţi Domni, ar trebui să mă însor şi am în faţa mea o fată tânără, o doamnă măritată şi o văduvă. Ajutaţi-mă să aleg, şi atunci ajut şi eu la rezolvarea celorlalte ghicitori.”
„Aceasta se poate face, pentru că există alegere”, a răspuns cel de al şaptelea. „La mine situaţia este alta. În tinereţe am iubit din adâncul inimii o tânără onorabilă, şi m-a iubit şi ea, dar n-am putut să ne căsătorim deoarece prietenii ei nu şi-au dat consimţământul. De aceea s-a măritat cu altul, cu un om cinstit şi onorabil şi el, care a iubit-o şi s-a purtat frumos cu ea, până când femeia a ajuns să aştepte un copil şi a suferit atât de mult, încât la urmă toţi au găsit că a murit. Astfel au înmormântat-o cu mare pompă şi doliu. Eu atunci am crezut că această femeie care în viaţa ei n-a putut să fie a mea, acum că este moartă o pot săruta şi îmbrăţişa atât cât vreau. Am mers deci împreună cu servitorul meu şi în cursul nopţii am dezgopat-o. Când am deschis sicriul şi am luat doamna inimii mele în braţe, am simţit, că inima îi batea slab, şi de la căldura mea a început să-i bată din ce în ce mai tare, până când am putut constata, că trăieşte într-adevăr. În linişte am dus-o acasă şi după ce i-am încălzit corpul rece cu o baie parfumată, am dat-o pe grija mamei mele şi a adus pe lume un băiat frumos, de care am avut grijă ca şi de mama lui. După două zile i-am povestit ce s-a întâmplat, şi am rugat-o să-mi fie femeie. Ea s-a mirat, dar a refuzat spunând, că aceasta i-ar provoca soţului, care a fost totdeauna bun cu ea, multă durere. Deoarece însă lucrurile s-au întâmplat astfel, a spus că datoria ei este să iubească pe unul, ca şi pe celălalt. A trebuit să petrec două luni departe, dar când am revenit, am chemat soţul doamnei la mine, şi l-am întrebat dacă ar primi din nou femeia decedată la el. El a răspuns profund înduioşat, că da. La urmă i-am adus femeia şi fiul. Am povestit totul, precum s-a întâmplat şi l-am rugat ca să-şi dea consimţământul pentru a mă căsători cu ea. Ne-am certat vreme îndelungată, dar nu a putut să mă facă să mă abat de la dreptul meu. A trebuit să-şi lase femeia pe seama mea, dar după aceea ne-am certat pentru fiul său.”
Aici tânăra Fată l-a întrerupt spunând: „Mă mir, că aţi fost în stare să dublaţi suferinţa omului nefericit.”
„Ce altceva aş fi putut face?” - a întrebat bărbatul. La aceasta am început să ne certăm din nou, dar cei mai mulţi au considerat că are dreptate. „Nu”, a spus el brusc, „i-am dat înapoi şi femeia şi băiatul. Acum spuneţi-mi domnilor, care a fost mai mare: mărinimia mea, sau bucuria soţului?”
La aceste cuvinte tânăra Fata s-a bucurat atât de mult, încât a băut în sănătatea acestora doi. După aceea ceilalţi şi-au povestit întâmplările, dar au fost confuze un pic, şi n-am putut să le reţin pe toate. De una însă îmi mai aduc aminte. Cineva a povestit, că a cunoscut un medic, care cu câţiva ani în urmă cumpărase lemne de foc. Întreaga iarnă s-a încălzit la ele. În primăvară însă a vândut lemnele şi astfel s-a folosit de ele pentru nimic.
„Aici trebuie să fie magie la mijloc” - spuse Fata. Vremea a trecut însă şi trebuia să ne ridicăm. Atunci tovarăşul meu a spus: „cel care poate să rezolve toate enigmele, acela să le facă cunoscute pentru toată lumea printr-un mesaj convenabil. Nu cred, că este cineva care să se opună.”

Comentariu nr.21: Sensul poveştilor de dragoste

(...) Sperăm că va deveni curând clar, că în aceste povestiri aparent de dragoste, se ascund sensuri profunde. Autorul a ascuns însă adânc aceasta, din care putem trage concluzia, că a avut motive bine întemeiate, şi nu a destinat ceea ce a vrut să spună urechilor profane. (...) În starea sufletului viu, legea virtuţii vine de la sine, exact ca şi dragostea. (...)

Numele Fecioarei Alchimia

Între timp au început să spună rugăciunea de mulţumire şi ne-am ridicat mai mulţumiţi şi mai veseli de la masă, decât dacă am fi mâncat o mulţime de mâncare. După ce ne-am plimbat un pic prin sală, Fata ne-a întrebat dacă am dori ca să înceapă nunta. „Da, nobilă şi virtuoasă Domnişoară”, a răspuns unul dintre noi.
La aceasta Fata a trimis un aprod în secret, în timp ce a vorbit cu noi mai departe. Între timp am devenit atât de familiari, că am îndrăznit să-i întreb numele. A zâmbit de curiozitatea mea, dar n-a spus direct, ci a răspuns astfel: „În numele meu sunt cincizeci şi cinci şi constă totuşi doar din opt litere. Litera a treia este o treime a celei de a cincea. Dacă se adaugă litera a şasea, atunci rădăcina rezultatului scăzut cu primul face atât, cât jumătatea celei de a şasea dar şi a patra. Cea de a cincea şi a şaptea sunt egale; ultimul - cât primul, iar acesta împreună cu cea de a doua este cât cea de a şasea, care este doar cu patru mai mult, decât triplul celei de a treia. Spune-mi prietene, care este numele meu!”
Răspunsul a fost destul de complicat pentru mine, dar nu m-am dat bătut, şi am vorbit astfel: „Nobilă şi onorabilă Domnişoară, nu a-ţi putea spune totuşi o singură literă?” . „Ba da, asta o pot face” - a spus. „Atunci cât este valoarea celei de-a şaptea?” La care a răspuns: „Este atât, câţi domni se află aici.” Cu aceasta am fost mulţumit şi i-am ghicit numele uşor ( numele Fecioarei este ALCHIMIA). Aceasta a bucurat-o foarte mult, şi ne-a asigurat, că ni se va dezvălui cu mult mai mult.

Comentariu nr.22: Puterea Alchimiei

(...) Cel care doreşte să împlinească transfigurarea în sinele său, acela trebuie să înceapă un proces de transmutaţie alchimic. Este imposibilă debutarea unui asemenea proces pe baza unui interes banal sau a unei hotărâri obişnuite. Acest proces poate începe doar dacă în candidat s-au format condiţiile absolute şi determinante, acea serie de condiţii necesare, pentru ca împreună să constituie o forţă ce se poate chema Alchimie. Această forţă oferă o posibiltate, dar partea ei neîmplinită este doar o promisiune potenţială, ca o fecioară. Elevul primeşte această posibilitate alchimică, prin predarea sinelui său Rozei inimii. Sufletul astfel nou născut, va fi legat cu cele şapte raze ale Spiritului (cu Spiritul Sfânt), cele şapte greutăţi cărora trebuie să le reziste, şi a căror cerinţe trebuie să le îndeplinească.(...)

Şapte fecioare poartă greutăţile

Între timp câteva fete s-au pregătit, şi au intrat cu mare pompă. Doi tineri purtau făclii în faţa lor. Unul avea o faţă veselă, ochii vioi şi o statură frumoasă. Celălalt arăta mai curând sobru, şi ceea ce a vrut acela a trebuit să se împlinească, precum am auzit mai târziu. După ei au venit patru fecioare. Prima şi-a lăsat privirea în jos cum se cuvine şi s-a purtat umil. Şi cea de a doua a fost modestă, sfioasă. Cea de a treia părea că s-ar fi înspăimântat de ceva, când a intrat în sală. Precum am auzit ulterior, nu se simţea bine dacă oamenii erau prea veseli. Cea de a patra avea în mână câteva buchete, în semnul dragostei şi al generozităţii.
După acestea patru, au venit două în haine mai pompoaose şi ne-au întâmpinat politicos. Una purta o rochie albastră de tot, plină cu stele de aur, cealaltă o rochie verde ornată cu dungi albastre şi roşii. Amândouă aveau pe cap eşarfe mici vaporoase, care li se potriveau foarte bine.
La urmă a venit o fată cu coroniţă de aur pe cap, care şi-a întors privirile mai degrabă spre cer, decât spre pământ. Am crezut cu toţii, că ea este mireasa. Dar, n-a fost încă ea. Oricum această fată o depăşea pe mireasă în onoare, bogăţie şi rang cu mult, şi ea a condus pe mai departe nunta întreagă.
După exemplul Fetei noastre, toţi am căzut în genunghi în faţa ei, deşi s-a arătat foarte modestă şi pioasă. Şi-a întins mâna la fiecare dintre noi şi a spus, să nu ne mirăm de aceasta, căci este unul dintre lucrurile cele mai mici, pe care ni le poate dărui. Să ne ridicăm însă ochii spre Creator ca să-i cunoaştem atotputerea, şi să mergem mai departe pe drumul început, ca mila de care am avut parte, să o folosim în onoarea lui Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor. Pe scurt: a vorbit cu totul altfel, decât Fata care se aflase cu noi, care a părut un pic mai mondenă. Cuvintele Virginei încoronate au ajuns până la cele mai mari profunzimi. Apoi adresânduse mie a spus: „Iar tu, ai primit mai mult decât alţii, fi atent să dai mai mult înapoi.” Această avertizare m-a mirat mult.
Când am zărit fetele care au venit cu muzică, am crezut că vom dansa. Dar vremea acestuia nu sosite încă. Greutăţile menţionate mai înainte erau încă la locul lor, şi regina (încă nu ştiam cine este) a dat ordin ca fiecare fată să ia în primire câte una. Fata noastră însă a dat-o pe a sa, care a fost ultima şi totodată cea mai mare greutate, şi a dat ordin să o urmăm.

Comentariu nr.23: Semnificaţia celor şapte locuri de amplasare

(...) Cele şapte greutăţi, care la început au servit drept probă la judecată cu ocazia scenei balanţei, trebuie să fie duse la locul de care aparţin de drept. Acest lucru este posibil acum, după ce candidaţii sunt deja încărcaţi cu noi posibilităţi. Cele şapte virgine sub conducerea Sufletului, prind fiecare una dintre greutăţi pentru a le pune la locul lor; cele şapte greutăţi în şapte locuri. În fiecare penetrează şi Sufletul. În fiecare intră şi virgina purtând o greutate. Înţelegeţi această sarcină grandioasă? Cele şapte greutăţi corespund celor şapte cavităţi cerebrale. În fiecare dintre ele se fixează una dintre radiaţiile Spiritului Septuplu şi se asociază cu una dintre forţele Rozei Sufetului. Forţele Spirtului şi forţele Sufletului se unesc în marele şantier. În Templul interior, în principiul suflet spirit - ca posibilitate – s-a împlinit deja nunta sfântă. Ceea ce trebuie să se mai întâmple încă, este marea transformare, edificarea corpului nou (...)

Ridicarea greutăţilor

Suficienţa noastră de sine a fost diminuată cu mult, întrucât am remarcat că Fata noastră tânără a fost bine intenţionată faţă de noi, dar totuşi prea indulgenta, şi că de fapt n-am fost estimaţi în aceeaşi măsura în care unii dintre noi au început să-şi închipuie. I-am urmat deci, în funcţia rangului nostru şi am fost conduşi în prima cameră, unde Fata noastră a atârnat prima greutatea reginei, în vreme ce se cânta un frumos cântec spiritual.
În această cameră n-au fost multe lucruri preţioase, în afară de cele câteva cărţi cu rugăciuni frumoase, care nu se pot găsi niciunde în altă parte. La mijloc stătea o masă, care a fost corespunzătoare şi pentru rugăciune; regina a îngenunchiat în faţa ei. În jur şi noi a trebuit să îngenunchiăm şi ne-am rugat împreună cu Fata, care ne-a citit dintr-o cărticică mică, ca nunta care va veni să fie sărbătorită în gloria lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. La aceasta am trecut într-o altă cameră, în care şi prima fată şi-a atârnat greutatea, şi astfel s-a continuat până când s-au terminat toate ceremoniile. Regina a dat din nou mâna cu toţi, şi fiind escortată de fete, a plecat.
Fata noastră a mai rămas cu noi încă o vreme. Deoarece era deja spre ora două noaptea, nu a dorit să ne mai reţină. Mi s-a părut că ar mai fi stat cu plăcere, totuşi ne-a dorit noapte bună şi ne-a sfătuit să ne ducem liniştiţi la culcare. Ne-a salutat cordial şi a plecat, dar parcă fără voinţa ei.
Aprozii noştri au primit ordinele şi astfel ne-au arătat camerele la toţi. Au rămas şi ei cu noi în camere, fiecare în alte paturi, pentru a ne fi aproape dacă am fi avut nevoie de ei. Camera mea (despre camerele ceorlalţi nu pot spune nimic) era decorată regal, cu covoare frumoase şi tablouri splendide. Dar cel mai mult mi-a plăcut de aprodul meu, care a putut să-mi vorbeacă atât de superb despre toate, şi care avea atâta experienţă în arte, că am mai vorbit vreme de un ceas, şi am trecut la culcare doar în jurul orei patru şi jumătate.
Aceasta a fost de fapt prima noapte, în care aş fi putut dormi liniştit, dacă nu m-ar fi tulburat un vis apăsător. Toată noaptea m-a chinuit o uşă, pe care am reuşit foarte târziu şi foarte greu s-o deschid. Mi-am petrecut noaptea cu astfel de fantezii zadarnice, până când spre zori m-am trezit în sfârşit.

sfârşitul celei de a treia zile