Despre om

NU PUTEM TRĂI DECĂT PRIN CEILALȚI

„Am întâlnit numeroşi oameni, am vizitat numeroase locuri unde, după cum mi s-a povestit, este cât se poate de clar c-ar fi trebuit să găsesc ceea ce căutam. Dar la sfârşitul fiecărei zile, mă întorceam în această cameră de hotel, leproasă, aproape goală şi unde domnea o căldură insuportabilă. Şi vă puteţi imagina că acest vid mă neliniştea şi-mi inspira chiar angoasă. Cu toate acestea, tocmai în decursul unor astfel de impresii, în ambianţa sinistră a acestei încăperi, conştiinţa mea s-a trezit ca sub un şoc. Am realizat că voiajul nostru şi căutarea noastră nu  ne oferise, până în prezent, niciun rezultat: mă întrebam de ce, căci era totuşi important. Căci ceea ce noi căutam se adeverea şi acţiona cu totul altfel decât ne imaginam. Nu se afla în altă parte, era peste tot, chiar şi aici la W., în această jalnică odaie de hotel. Trebuie să fi existat un mare număr de oameni care să fi căutat „aceea”, la fel ca şi noi, dar mulţi trebuie să fi găsit deja, pe  când noi nu făceam altceva decât să tatonăm în întuneric. Noi nu suntem fiinţe unice sau speciale în mijlocul umanităţii. Umanitatea este un tot. În realitate, este ceea ce eu înţelegeam întotdeauna, încolţit în vagoanele înţesate ale trenurilor.
Este bine a căuta, a călători. Dar a găsi, după părerea mea, este un cu totul alt lucru. Poate că este: a cugeta într-o cameră goală, cuprins de linişte. Aş prefera s-o exprim în mod diferit pentru că acest lucru, într-un fel sau altul, îi interesează mult pe oameni. Pentru că ceea ce căutăm noi are o valoare absolută şi poate să ne elibereze de toate necazurile noastre şi de toate călătoriile noastre fără sfârşit. Dacă o dorim, bineînţeles.
Este o misiune imposibilă? Ideea că suntem numeroşi mă invadează cu o imensă speranţă. ”
(Scrisoarea unui călător din Pentagrama 6/1987)


Până în prezent, am analizat cum, din negura timpurilor, fiinţa umană este chemată la reîntoarcere: „Vino la mine.” Aceste cuvinte cu o semnificaţie înaltă, din miturile ancestrale ale creaţiei, i se adresează omului.

Acest apel de „reîntoarcere”  al lui Omnia ab Uno - omnia ad Unum (totul provine din Unicul, totul se întoarce în Unicul) este adresat fiecărui  om. Înţelesul lui este reîntoarcerea la însăşi temelia existenţei sale, în acel început, care i-a fost dăruit omului chiar la naşterea sa,  când sufletul său pur este legat de un fraged trup uman, care este o desăvârşită minunăţie. Dar vedem, de îndată, că omul se regăseşte blocat în inerţia existenţială, de către evenimentele şi necazurile vieţii pe acest pământ. De-abia reuşeşte să-şi asigure existenţa. Începând de la o anumită vârstă, circumstanţele îi solicită tot timpul; şi totuşi,  în  şcoala existenţei el reuşeşte să-şi dezvolte o oarecare conştienţă şi dobândeşte o înţelegere a situaţiei sale.  Aceasta îl determină să vadă ceea ce poate face el faţă de rudele apropiate şi să depisteze chiar lipsurile semenilor săi.

Vedem cum totul ne împinge către conştienţă, la cunoaşterea a tot ceea ce reprezintă lumea din jurul nostru, şi la cunoaşterea a nouă înşine în această lume. Ajungem să înţelegem de ce, pe frontonul celebrului Templu al lui Apollo din Delphi, este gravat: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi”. Cuvinte împrumutate din Egipt şi completate cu fraza: „Şi Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu”.

Iisus spune: „Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi cunoaşte că sunteţi fiii Tatălui celui Viu. Dar dacă nu vă cunoaşteţi pe voi înşivă, veţi locui întru sărăcie şi voi înşivă sunteţi acea  sărăcie.”
(Evanghelia după Toma, 3)

După toate acestea, dată fiind natura lucrurilor, dorinţa de a se cunoaşte pe sine însuşi este în principiu  o ocupaţie egocentrică. Dar aici apare o capcană. Oare cunoaşterea de sine înseamnă doar a şti cum sunt asociate psihicul şi emoţionalul? Întrebările psihologice precum: oare ce se întâmplă cu mine în decursul acestor fenomene? cum mă simt eu pe durata lor? rămân foarte aproape de suprafaţă, fără a mai vorbi despre straturile subconştientului care urcă şi ele la suprafaţă cu dragă inimă, doar pentru a atrage atenţia conştienţei. Pătrunzând acolo în interior, putem afirma că nu căutăm să ne cunoaştem pe noi înşine, ci coloanele, stâlpii şi cupolele neprăbuşite ale trecutului, de fapt o construcţie care se clatină, cu toate acestea perfect reală: conştienţa pe care noi o numim „eu”, uneori binevoitoare, alteori sclipitoare, ofensatoare, geloasă, şi aşa mai departe, fără sfârşit; în orice caz, nu este cu adevărat imaginea unui om veritabil, de nivel înalt.

Pe de altă parte, noi simţim bine că starea umană adevărată trebuie să se afle pe un alt plan şi să acţioneze cu alte calităţi. Ori, tocmai datorită acestor schimburi cu „cealaltă fiinţă”, cu „Celălalt din om” din noi, învăţăm să-l cunoaştem.

VIAŢA GRAŢIE A CEEA CE ESTE „CELĂLALT”    
Împreună cu filozoful lituanian Emmanuel Levinas (1906-1995) putem spune că trăim exclusiv prin „Celălalt”. La naşterea noastră începem, înainte de toate, să ne familiarizăm cu cei care ne înconjoară. Este primul orizont unde totul se conturează. Ceilalţi fac parte din noi în măsura în care se bucură de existenţa noastră, o înfrumuseaţează şi o fac să fie mai uşoară. Încă de la început posedăm instinctul de autoconservare, ne „păstrăm” oferindu-ne constant lucruri ce se află în jurul nostru. Însuşindu-ne totul este modul prin care ne asigurăm autonomia. Înghiţim hrană şi băutură, dar ne hrănim şi cu filme, utilizăm maşina noastră, avem cărţi, o locuinţă, şi lucruri imateriale. Toate aceste „alte lucruri” sunt preluate de către fiinţa noastră şi ele contribuie la eul nostru, ele devin posesiuni. Dar pe termen lung, această formă de existenţă, aceste posesiuni nu mai produc satisfacţie, deoarece ele nu ne mai pun în situaţia de a învăţa să cunoaştem realitatea a ceea ce reprezintă „Celălalt”. Şi astfel, capacitatea noastră cea mai importantă, care este aceea de a transcede instinctul nostru de autoconservare, rămâne pe mai departe nedezvoltată: această capacitate este iubirea. Marii gânditori afirmă că nu există fericire  mai mare decât a-l cunoaşte pe „Celălalt”.  Vedele, din filozofia indiană, ne arată că nu există diferenţă între „Celălalt” şi noi: „Tat tawam asi”, Acela eşti tu, iar „Celălalt” este pus pe aceeaşi treaptă cu Brahma. În acelaşi sens, Iisus spune: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.” Un poet persan vorbeşte, într-un mod poetic, despre „focul care se întreţine din el însuşi”, „fântâna care se umplă tot mai mult cu cât scoatem mai multă apă din ea, deci o  „sursă inepuizabilă”. Dorinţa pentru acest „altceva” stimulează adevărata noastră natură: iubirea. A fi interpelat de către „Celălalt” este începutul adevăratei eliberări. Pentru început, ne servim de creaţia din jurul nostru pentru a ne asigura propria noastră existenţă. Apoi creaţia  deschide în noi  un organ senzorial pentru a  ea însăşi:  devenim interesaţi faţă de această grandioasă natură care ne înconjoară. După aceea, reuşim să-l zărim pe „Celălalt”, fără îndoială pentru prima dată, cu adevărat. Şi de la uimire trecem la admiraţie, da, şi de acolo la o „adoraţie bâlbâită”, conform exprimării lui J. van  Rijckenborgh. Şi ne dăm seama că, fără acest „Celălalt”, nu am putea exista!

Fiinţa umană este cea care învaţă, care dă şi care ia. Ea poate spune: „am nevoie de tine” şi imploră „foloseşte-te de mine!” Ea ştie să se facă mică, precum o sfătuieşte şi Lao Tse: „Să fie precum apa şi să caute locurile în care să se adune pentru a curge spre imensul ocean.”
(Tao Te King, cap.66)

Căci în viaţă, eu pot fi cineva şi mă pot descoperi pe mine însumi doar împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi. Ce se întâmplă când întâlnim pe altcineva? Cel mai adesea trăim pe jumătate inconştienţi unul cu celălalt, nu facem decât să trecem unul prin faţa celuilalt. Cineva vine spre mine să-mi vorbească, de exemplu: într-o clipă totul se schimbă, nu-i văd doar privirea, ci mult mai mult: un univers, o viitoare istorisire, nevoia lui de mine. Toate acestea sunt obişnuite aici, în dimensiunea timpului. Dar dacă percep omul originar în această cealaltă persoană, această lume originară se trezeşte chiar în mine; fie ca ochii mei să se deschidă, iluminaţi de Spirit!

A TRANSCEDE INSTINCTUL DE AUTOCONSERVARE
Prima şi cea mai importantă etapă spre eliberarea definitivă are loc când manifestăm deschiderea noastră, iubirea noastră, grija noastră pentru Celălalt. Este o nouă responsabilitate: doar atunci când îi servesc Celuilalt, când mă deschid total către această unică fiinţă a Celuilalt, pot să mă cunosc pe mine însumi. Asta nu înseamnă că ceilalţi oameni nu sunt importanţi, din contră. Iisus, care l-a adus în manifestare pe Christ, nu spune el: „Iubiţi-vă aproapele ca pe voi înşivă?” Este vorba despre faptul de a găsi din nou  raportul corect. De unde şi aceste vechi cuvinte înţelepte ale Rozacrucii: „A servi în uitare de sine este întotdeauna drumul cel mai scurt şi cel mai fericit pentru a ajunge la Dumnezeu.” Este un secret fabulos şi fără îndoială una din cele mai importante datorii ale noastre în această epocă. Fiinţa umană, conform părerii lui Levinas, are un sens: trebuie să-şi depăşească instinctul de autoconservare. Viaţa înseamnă a exista prin tot ceea ce înseamnă „ceilalţi”; şi viaţa mea capătă mult sens dacă „rămân acolo”, prezent, pentru a ajuta, pentru a instrui, veghind la bunăstarea celor care trăiesc împrejurul meu.
 Există o dorinţă după Celălalt – fără să am nevoie de el în folosul ţelurilor mele personale – căci am depăşit etapa auto-afirmării. „Împărăţia lui Dumnezeu se află în voi”, spune Evanghelia după Luca (17/21), dar voi nu o veţi găsi decât aflându-vă în serviciul celorlalţi.

Omul-suflet, fiinţa cu adevărat matură în interior, îşi ridică mereu ochii spre cer, spre Spirit, în timp ce inima sa rămâne deschisă spre toţi fraţii săi de pe pământ. Următoarele cuvinte sunt încă şi mai clare: „Dacă cei care vă călăuzesc spun: Iată, împărăţia este în ceruri, atunci păsările vor fi acolo înaintea voastră; dacă ei zic: iată, împărăţia se află în mare, atunci peştii vor fi acolo înaintea voastră. Dacă vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi voi ...”
(Evanghelia după Toma, 3)

Aici, termenul de împărăţie este legat direct de procesul cunoaşterii de sine. Este viaţa spirituală propriu-zisă. Împărăţia este „o stare de conştienţă, în aici şi acum”, constată Jacob Slavenburg în lucrarea „Inleiding tot het esoterisch christendom” (Introducere în creştinismul ezoteric) şi adaugă: învăţăturile lui Iisus îi incită pe ascultătorii săi să sfârşească prin a deveni conştienţi de ei înşişi, aceasta este împărăţia.

„Învăţăturile lui Iisus sunt chemări la adresa ascultătorilor săi pentru conştientizarea lor înşişi. Această conştientizare duce  în final la starea de a fi conştient, la împărăţie. Este conştienţa  desăvârşitei realizări  a stării de om. Dar acest lucru nu se poate realiza decât printr-un schimb cu ceilalţi, şi anume,  la nivelul la care este posibilă adevărata legătură: pe domeniul sufletului. Acesta este adevăratul dialog.”

SPINOZA
Un dialog, înţeles ca o conversaţie sau convorbire între două persoane, presupune doi indivizi, vorbind fiecare, pe rând; este un schimb de idei, de opinii, o legătură mutuală. Cei doi îşi oferă reciproc o imagine oglindită a lor înşişi, prin care încearcă să-şi lărgească punctul de vedere, să înveţe unul de la celălalt. Reprezintă o oportunitate de a învăţa de la anturajul nostru, deci de la ceea ce este exterior nouă.

Prin contactul cu semenii noştri, învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Dar oare cum stăm cu capacitatea noastră de a cunoaşte? Ce înseamnă de fapt a cunoaşte? Spinoza răspunde în lucrarea sa Etica: „Gândirea noastră, lipsită de capacitatea mentală a Spiritului, pare a avea o metodă personală: ea nu face decât să se menţină blocată în ea însăşi.” (Etica,14)

Cu ajutorul simţurilor noastre percepem în interiorul dimensiunilor spaţiu-timp. Având în vedere că percepţiile noastre dau naştere gândurilor, sentimentelor şi voinţei noastre, ajungem la o înţelegere în raport cu percepţiile noastre, ne identificăm cu ele, şi aceasta ne conduce la o conştienţă experimentală. Natura care ne înconjoară ne întinde o oglindă ce ne arată viziunea noastră despre viaţă şi care, de fapt,  ne permite să examinăm baza existenţei noastre. Dacă drumul nostru al experienţelor este prea blocat, şi astfel nu mai putem acumula înţelepciune, atunci evoluţia noastră stagnează.

Ne cramponăm de propria noastră fiinţă, spune Spinoza. Vedem lumea prin prisma conştienţei pe care o posedăm şi prin asta ne experimentăm doar pe noi înşine. Nu vedem soarele ci doar ideea pe care o avem despre el, nu vedem decât propriile noastre proiecţii. Nu auzim deloc cuvintele interlocutorilor noştri, ci doar propriile noastre interpretări legate de aceste cuvinte. Prin asta, percepţiile şi dialogurile noastre au deci un caracter foarte limitat.

Şi Spinoza ne vorbeşte, de asemenea, despre o cunoaştere prin care un lucru poate fi înţeles doar  din fiinţa  sa, deci prin esenţa sa. Gândirea noastră nu este o capacitate  spirituală. Abia  când  gândirea noastră este condusă de  capacitatea Spiritului, percepem natura lucrurilor. El adaugă: „Spiritul are puterea de a re-aduce  toate impresiile corporale  sau toate tablourile  lucrurilor  la imaginea divinului.

Toate reprezentările, în măsura în care ele se raportează la Dumnezeu, sunt adevărate. Căci toate reprezentările care există în Dumnezeu  corespund în întregime cu cele reprezentate prin  imaginea Sa, şi de aceea ele sunt adevărate toate. ” (Spinoza, Etica, 32)

IUBIREA
„Cine-şi face o imagine corectă, ştie că a sa concepţie este justă şi nu se poate îndoi de adevărul său.” (Spinoza, Etica, 43) O mulţime de interpretări, o grămadă de informaţii nu furnizează cunoaşterea esenţei lucrurilor. Aceasta aparţine unei stări care se găseşte dincolo de dimensiunea noastră spaţiu-timp; o stare cu care nu avem decât o proprietate în comun: iubirea. Fiinţa noastră microcosmică, omul veritabil a cărui transcendenţă ne înconjoară şi ne pătrunde, ne vorbeşte constant despre această cunoaştere, această percepţie a iubirii. Această „esenţă a lucrurilor” se aude ca un glas interior, aşa cum îi spune şi Hermes căutătorului: „Ceea ce se află în procesul creaţiei apare, aşa cum am spus, graţie unui Celuilalt: nu există deci nimic care să nu fie deja vizibil, înafară de ceea ce nu s-a manifestat niciodată: Creatorul. Toate creaturile sunt vizibile, dar el rămâne invizibil. De aceea El creează fără restricţii, pentru a se face vizibil! Şi astfel, El creează fără întrerupere  şi prin asta se face vizibil. În acest mod trebuie să gândim  şi prin acest mod de gândire trebuie să ajungem la admiraţie  şi să ne  binecuvântăm  pe noi înşine că am ajuns să-L cunoaştem pe Tatăl.”
(Hermes, Corpus Hermeticum)

Putem experimenta această gândire arătată de Hermes când mentalul nostru obişnuit, când propria noastră capacitate de a gândi, se dovedeşte a fi „săracă în Spirit”.  Dacă Spiritul nu se poate manifesta în suflet, atunci sufletul nu trăieşte cu adevărat. Această înţelegere deschide poarta Adevărului.

Iubirea reprezintă legătura. Ea este cea care creează un pod între căutătorul ce aspiră la eliberare şi realitatea „Împărăţiei lui Dumnezeu”. Căci în lumea veritabilă, vă asemănaţi cu ceea ce vedeţi, cu lucrurile către care inima voastră se îndreaptă.

În evanghelia sa, Filip vorbeşte astfel: „Nimeni nu poate percepe ceva nepieritor dacă el însuşi n-a devenit nepieritor.: vedem soarele fără a fi el; vedem cerul, pământul şi toate celelalte lucruri, fără a fi ele. În împărăția Adevărului tu vezi ceva din el şi devii tu însuţi adevăr. Tu vezi Spiritul  şi devii însuşi Spiritul. Tu Îl vezi pe Christos  şi devii însuşi Christos. Tu Îl vezi pe Tatăl şi devii însuşi Tatăl. Aici, în această lume tu vezi toate lucrurile, dar nu te vezi pe tine însuţi. Dar în cealaltă lume tu te vezi pe tine însuţi. Căci ceea ce vezi acolo, devii tu însuţi!”(Evanghelia după Filip, 36)

Dumnezeu vrea să fie cunoscut de către noi. Pentru asta El ne oferă toate celelalte lucruri din mediul nostru înconjurător, şi, în noi, pe „Celălalt”. El ne oferă puterea „ne-fiinţei”, care este, în sine, puritatea.
„Ne-fiinţa” este ca o oglindă în care Dumnezeu se vede pe El însuşi, iar noi, pe noi înşine.

Iniţierea înseamnă a tăcea pentru a se produce un schimb veritabil între noi şi „Celălalt”. În mijlocul tăcerii, Celălalt vorbeşte! Dacă noi, oamenii, ne abandonăm logica mărginită, Dumnezeu, Logosul, se va mândri cu dialogul întreţinut cu noi, creaturile sale. Aceasta este semnificaţia expresiei „focul ce se hrăneşte din el însuşi” sau „sursa unică inepuizabilă, ce devine tot mai plină pe măsură ce se scoate din ea”.

Stăm atunci pe o altă temelie a existenţei, şi ceea ce ne este cunoscut nu se mai află în afara noastră.