Dialog cu sine însuşi

Recunoaşte Lumina şi împrieteneşte-te cu ea!
Corpus hermeticum a lui Hermes Trismegistul, Cartea Pimandru

„Un dialog!“
„L-ai solicitat? “
„Nu chiar, dar aş avea nevoie de un dialog.“
„Dar despre ce subiect? Acesta să fie grav, serios? Despre Dumnezeu? Sau despre lucruri mai simple, mai nesemnificative?”
 „Despre amândouă. Este vorba despre viaţa oamenilor; aceasta este grea pentru mulţi şi uşoară pentru unii.”
„De ce vrei să vorbeşti despre asta?“
„Vreau să încerc dacă este posibil de a face viaţa unui număr mare de oameni, mai uşoară(*), oferindu-le posibilitatea de a se elibera de greutatea vieţii lor.”
„Pe scurt, soliciţi eliberarea?“
„Da.“
„Dacă e pentru tine, găsesc că este destul de egocentric!“
„Da şi nu. Căci, imaginează-ţi puţin, poţi oare elibera pe alţii de «povara» lor dacă tu însuţi nu eşti mai întâi eliberat de ea? Dar dacă ţi-ai crea un mijloc bun pentru a ajunge acolo? Oare acest lucru nu ar fi o modalitate?”
„Cred că eşti foarte pretenţios: cine eşti tu pentru a decide că poţi să te eliberezi pe tine şi să fi de părere că alţii merg împovăraţi prin viaţă şi să decizi să suprimi greutatea vieţii lor, pentru ca ceilalţi să fie eliberaţi?”
„Iată ceea ce simt eu: eu însămi nu pot să mă eliberez, nu, dar o forţă magistrală, străină, invizibilă, efectuează această muncă în mine, eu nu ştiu exact cum, de aceea îmi doresc să fi avut această conversaţie.”
„OK, este posibil, dar pe ce fondezi această supoziţie?”
„Care supoziţie ?”
„Că tu ai în interior un maestru invizibil care face munca?”
„Pe înţelepciunea orientului şi occidentului. Pe cunoaşterea universală, ca de exemplu, pe tradiţia binecunoscută a creştinismului occidental unde este spus: « Jugul meu este dulce şi povara mea uşoară! » Pentru mine aceasta vrea să spună că maestrul interior face uşor ceea ce este greu în această viaţă, iar aceasta numim drumul crucii.“
„Deci, tu te bazezi pe credinţa autorităţilor, căci nu ai experimentat tu-însuşi. Şi în afară de asta, nu ai răspuns încă la întrebarea mea : de ce toţi oamenii trebuie să fie eliberaţi, şi de către cine, de către tine?”
„Spuneai că trebuie căutat mai departe, o fac fericit împreună cu tine, asta dacă se merită, dar mai ales după dialogul meu cu tine.”
„Da, serios vorbind, aceasta pare a merita. Sincer, acest subiect mă preocupă de asemenea. Nu îl găsesc doar interesant, simt că este necesar ca oamenii în această lume să înveţe să se elibereze de ceea ce cântăreşte greu în viaţa lor.”
„Solicit deci din partea ta, un dialog serios.”
„Mulţumesc.”

A VORBI MULT FĂRĂ A VORBI DESPRE ACELAŞI LUCRU
Un bun dialog presupune interlocutori crezând în aceleaşi valori, având un sens comun şi gândindu-se că sufletele, care noi suntem şi vom deveni, se pot întâlni pe plan mental pentru a schimba idei. Acest schimb trebuie să conducă la înţelegere, la înţelegere reciprocă; dar mai ales la o nouă şi minunată înţelegere a situaţiilor marcante în care ne aflăm în această viaţă. Această înţelegere poate să constea într-o suită de idei din ce în ce mai sublime: idei în legătură vie cu fiecare şi comunicându-se conştienţei fiecăruia. Oare este ceva foarte deosebit dacă într-un dialog există „angajare”? Dacă el se dezvoltă pe baza unei credinţe în aceleaşi valori şi a unui sens comun?

Da, aceasta este ceva deosebit, pentru că aceste dispoziţii asemănătoare de valori şi raţionamente conform naturii lor nu au niciun loc pe scena acestei lumi. Puteri, instituţii, interese, profituri, elogii, lupte, toate aceste sisteme ale lumii se aranjează pentru că un dialog „deschis” este ceva rar. Adesea începutul unui „dialog deschis” deviază rapid într-o luptă oratorică unde una din părţi trebuie să iasă învingătoare. Un comic olandez a definit acest fenomen: „a vorbi mult fără a vorbi despre acelaşi lucru”. După el, aceasta este caracteristica definitorie a comunicaţiilor moderne.

Un caz special este acela în care oamenii se întâlnesc pentru a face schimb de idei, bazându-se pe aceleaşi valori şi un sens comun. Căci, de ce cineva ar dori să fie „deschis” dacă nu găseşte în asta nici profit, nici interes? Pentru un avantaj spiritual? Pentru că el sau ea doreşte să progreseze spiritual?
Noi ştim că starea adevărată de om este calificată drept un „miracol” în consideraţiile hermetice fundamentale ale acestui număr al revistei Pentagrama.

„Omul este un mare miracol” citim în Gnoza străveche Egipteană. Deja corpul nostru singur este uimitor pentru că posedă în el posibilitatea de a transpune în faptă ideile dobândite.

ETERNUL ESTE UN MISTER
În contextul hermetic, în ceea ce priveşte omul care este o astfel de minune mare, se face mai ales referire la termenul de „om” în sensul lui cel mai vechi: „manas” în sanscrită „ gânditorul” şi care de asemenea poate fi tradus cu „fiul lui Dumnezeu”. În civilizaţia greacă vedem strânsa legătură a „ omului” cu gândirea sa autonomă. Am scris despre acestea în articolele în legătură cu Socrate şi Platon.

Un dialog „deschis” are loc mai ales prin schimburi de gânduri între personae cu raţionamente clare. Prin urmare, sub denumirea de „hermetic” nu se înţelege un „sistem închis”, ci este vorba despre conştiinţa prezenţei în om a unui element nemuritor, etern, dar latent; şi chiar dacă acest element nu este inflamat, trezit pentru o durată scurtă sau lungă, el nutreşte gânduri pline de raţiune.

„În gândurile mele cele mai profunde sunt un dumnezeu” este o afirmaţie citată de autorul olandez William Kloos (secolul XIX). Iar filozofii Iluminismului precum Descartes şi Spinoza pornesc de la o viaţă umană numai pe baza capacităţii mentale a acestuia: „Eu gândesc, deci exist”.

Oare puteţi cu adevărat oarecum transpune asupra altor oameni ideea sau suspiciunea că există în dumneavoastră ceva nemuritor şi etern? În conversaţie cu alţii puteţi oare formula asociaţii de idei? Este într-adevăr o întrebare serioasă, deoarece conştienţa unor astfel de idei pare foarte specială, pentru că a le exprima necesită o artă aparte; pentru că imaginile, pe care cuvintele le transmit, şi limbajul el-însuşi sunt foarte subiective şi în present, semnificaţia lor cade foarte repede în desuetudine, se estompează şi dispare.

Numeroşi pionieri precum Lao Tseu şi Buddha vorbeau puţin şi tăceau mult. Înţelepţii nu vorbesc niciodată inutil. La fel discipolii filozofiei gnostice şi ai Gnozei hermetice creştine sunt persoane care vorbesc puţin. Tradiţia spune că ceea ce este etern şi divin în om este secret. Această afirmaţie este adevărată chiar şi astăzi. Este foarte delicat de a evoca acest secret, căci aproape fiecare cuvânt în acest sens îi diminuează forţa; şi aceasta cu siguranţă în prezenţa celor care, de exemplu, se forţează să dobândească putere, succes, bogăţie şi poziţie înaltă. Vechii Rozacrucieni cunoşteau de asemenea expresia „sub rosa”, a se menţine în conformitate cu roza: în secret. Şi de asemenea afirmaţia conform căreia „nu aruncţi trandafiri în faţa măgarilor”.

DALOGUL VERTICAL
Chiar şi în secolul al XX lea, filozofia recunoaşte această recomandare: „Dacă nu putem vorbi despre ceva, trebuie să tăcem” (Wittgenstein).

A şti să taci este o mare virtute, şi acest lucru este valabil de la est la vest şi din trecut până în prezent. Tăcerea nu profanează liniştea înconjurătoare. Rămânând aproape unei astfel de atitudini, dialogul spiritual se realizează într-un mod cu totul special.

Noi, în Occident, mai ales datorită scrierilor hermetice greceşti-egiptene, suntem deschişi unui astfel de schimb de idei spirituale. Adesea acestea sunt dialoguri interioare verticale, altfel spus dialoguri între conştiinţe iluminate într-o relaţie maestru-discipol. Ele au loc, - şi aceasta este o parte a secretului, - în interiorul propriu. Un astfel de dialog este pur spiritual, este corect şi clar precum un cristal. Într-un dialog de acest fel, cu cineva sau în sine-însuşi, dacă doriţi să ajungeţi la concluzii rezonabile, lucrurile trebuie formulate cu ponderare, pentru a ajunge la un rezultat bun. Urmăriţi un astfel de exemplu de schimb interior de gânduri:
„Ei bine, oare în ce stare se află sufletul meu acum?“
„O întrebarea serioasă.“
„Ştiu acum că el este prezent, şi mă preocupă binele lui.“
„Cum deduci în ce stare se află sufletul tău?”
„Poate întrebându-mă: oare el se simte greu sau uşor?”
„Ce vrei să spui prin asta mai precis?“
„Greu în sensul că sufletul este tras în jos, urmărind perpetuu nevoile şi dorinţele pur umane. Uşor în sensul unei iluminări, deoarece sufletul este tras către înalt, unde învaţă multe lucruri despre sine şi originea sa.“
„Cum poţi tu să verifici asta?”
„Întrebare dificilă. Aceasta depinde de măsura în care mă gândesc la responsabilitatea mea cu referire la binele ei. Există două stări-de-a-fi pe care le pot distinge: una conform căreia mă experimentez în calitate de fiinţă umană, unde mă ocup de lucrurile cotidiene, obişnuite, în care trăiesc şi în care mă simt adesea formidabil. Dar apoi există şi o altă manieră de a experimenta acestă viaţă.”
„Cum trebuie să înţeleg aceasta?”
„O vei înţelege mai bine imaginându-ţi-o.“
„Este una dintre aceste două stări mai bună decât cealaltă?“
„Vai, cât eşti de bun în a seduce pe cineva în eroare! Nu, deloc, pentru mine este o întrebare de responsabilitate precum am spus.”
„Cu siguranţă pentru faptul de a avea o conştiinţă împăcată, pentru satisfacţia de a fi un om bun …”
„Ei bine, pentru a recunoaşte în fiecare situaţie că eşti om.”
„ Gândeşti oare că sufletul tău este conştienţa ta?”
„Nu, sufletul nu este conştienţa, dar el poate fi precum o voce. Conştiinţa este un ajutor pentru noi înşine, pentru a trata cu seriozitate responsabilităţile noastre şi a ne feri de uitare, de furia oarbă.”
„Vorbim atât de bine împreună, spune-mi, dar nu o lua în nume de rău ceea ce voi spune, de unde vine această tandră preocupare pentru această fiinţă interioară misterioasă, imaterială, cum presupun?”
„Nu inventez nimic, eu ştiu. Aceasta nu are nimic intelectual, este superior: ţine de intuiţie. Este o intuiţie depăşind intelectul, directă, universală, eternă. Această cunoaştere nu se dobândeşte raţionând, ea vine din inimă. Astfel este posibil de a recunoaşte fundamentul divin sau sufletul.”
„Cred că încep să te înţeleg. Claritatea pe care ai găsit-o, transformă chiar şi conversaţia noastră. Această claritatea a sufletului te înconjoară, pentru că împreună cu ea tu ai încep să parcurgi drumul. Ceea ce el(sufletul) îţi spune, dacă înţeleg bine, îţi parvine prin intermediul unei anumite capacităţi de cunoaştere. Lumina, din care face parte strălucirea sufletului tău, îţi permite să participi la o altă realitate vibrantă, totală, luminoasă. “
„Da, este ceea ce vreau să spun prin responsabilitate. Prin gândire noi am recunoascut drumul pe care sufletul trebuie să-l parcurgă, percepem şi înţelegem mai clar felul lui şi că putem să desfacem legăturile noastre. Prin urmare, acum ştim şi putem face distincţia între ceea ce leagă sufletul corporal – care de fapt suntem noi înşine şi ceea ce îl eliberează. Ceea ce trebuie să facem sau nu. Dacă nu suntem atenţi vom lua răul drept bine şi invers. De unde totdeauna confuzia şi uitarea.

Krishna îi spune lui Arjuna despre natura divină a sufletului:
«Dacă lumina luminilor este prezentă, ea transcede tenebrele ignoranţei noastre.
Ea este cunoaştere, singurul lucru real de studiat sau de cunoscut, care locuieşte în inimă.»”

„CELĂLALT“ SPIRI TUAL ÎN NOI
Iar dacă noi penetrăm în mod interior până la cunoaşterea adevărată a Sinelui nostru, a sufletului nostru şi a fundamentului divin al existenţei noastre, înţelegem cu siguranţă, ceea ce este la baza începutului gândirii hermetice. La acest început este vorba despre două fiinţe în om. Hermes denumeşte aceasta chibzuirea lucrurilor esenţiale şi astfel se închide circuitul. Din acel moment se revelează în microcosmos fiinţa/forma originară a omului. Fiinţa primordială se înalţă din nou în microcosmos, iar omul care a creat această posibilitate a sufletului va inunda şi se se va înălţa complet şi perfect, cu fericire în acest „Celălalt” spiritual. În mod excepţional, trăind şi muncind în societatea prezentă, putem astfel emana într-un mod cu totul necunsocut, forţa şi Lumina Vieţii primordiale pentru toţi semenii noştri, ceea ce este în final de mare necesitate.

Forţa şi Lumina, emanând din viaţa divină originară, pot fi experimentate şi pot acţiona în acest fel, pentru că microcosmosul a fost structurat odinioară, în timpuri imemorabile, pornind de la această viaţă originară. Lumina este vibraţie. Se vorbeşte despre viteza Luminii. Între lucrurile obişnuite, nimic nu este mai rapid. Luminii îi este asociată de asemenea bucuria. Lumina oferă pământului frumuseţea sa şi o face vizibilă. Dacă faceţi lumină într-o cameră, vedeţi cât de frumos este amenajată. De aceea putem spune că „mi s-a deschis o lumină ” dacă auzim sau experimentăm interior ceva.

Când vă plimbaţi într-o pădure, observaţi cum lumina cade pe frunze, de-a lungul ramurilor, cum ea se joacă cu roua de pe frunze în milioane de dansuri şi sclipiri, în timp ce numeroase raze trec printre ramuri către sol. La fiecare pas pe care îl faceţi, vedeţi de fiecare dată o nouă paletă de culori, numeroasele şi bogatele culori ale razelor de lumină.

Dar de câte ori este încă mai vie Lumina originară, cunoaşterea celor două lumi! Până în profunzimea fiinţei voastre putem decide şi ştii: această Lumină nu se va pierde niciodată şi ea nu mă va abandona niciodată. Ea este legată de mine până în sângele meu.

Cum noi deţinem cunoştinţe despre cele două lumi, despre cele două naturi, pentru că am păstrat vie această cunoaştere, deci pentru că am rămas în dialog, putem spune: În acest dialog vertical cei doi prieteni spirituali au devenit o singură fiinţă. Şi ei nu au voie de a dispărea vreodată din microcosmos, dimpotrivă ei vor continua să colaboreze la înălţarea microcosmosului în glorioasele dezvoltări ale Noului câmp de Viaţă. Cine se află astfel în dialog, este legat de o cu totul altă cunoaştere, de un Nou mod de cunoaştere vie, care este Gnoza. „Recunoaşte Lumina şi împrieteneşte-te cu ea!”
(Hermes Trismegistul)