Giordano Bruno şi dialogurile italiene

Profunzimea cuvântului la Giordano Bruno

Giordanao Bruno se numără printre personalităţile cele mai importante ale secolului 16-lea, totodată fiind una dintre cele mai dificil de sondat. Viaţa sa plină de evenimente, opera sa cuprinzătoare, care nu este uşoar de pătruns, polemica sa, cât şi sfârşitul crâncen al vieţii sale, toate au condus la aceste aprecieri. Interpretarea conform căreia el ar fi fost un şarlatan, un magician presupus, tulbură şi astăzi imaginea sa.

Filippo Bruno s-a născut în anul 1548, în mica localitate italiană Nola, lângă Napoli, origine pe care nu a încercat deloc să o ascundă. Membrii familiei sale apar foarte des în opera lui şi conferă acesteia un ton viu, cât şi o notă personală. La vărsta de cincisprezece ani, în Napoli, Filippo a intrat în ordinul Dominicanilor şi a preluat numele monahal de Giordano. Însă, încă de timpuriu, el începuse a se revolta contra vieţii stricte a mănăstirii, fiind găsit vinovat de a avea o influenţă negativă asupra fraţilor săi.

Ameninţarea unui proces în care urma să fie implicat din cauza ereziei, l-a făcut să fugă la Roma şi apoi spre Italia de nord. În final, el se refugiază în localităţile mai puţin catolice, ajungând la Geneva, unde se alătură calviniştilor. Puţin a durat pentru a intra în conflict cu conducătorii acestora, conform unei demers care se va repeta foarte des în viaţa sa: în discuţii sau în operele sale, el combătea un conducător teolog, fapt care îl irita pe acesta profound, apoi fiind mereu nevoit fie să fugă, fie să-şi ceară scuze. Iată care fost cauza pentru care Bruno a lucrat şi şi-a executat munca în multe oraşe europene.

Un patrician veneţian, pe nume Giovanni Mocenigo, l-a invitat în 1592, la Veneţia şi mai apoi, după câteva luni l-a denunţat Inchiziţiei. În Venezia, şi mai târziu la Roma, Inchiziţia îl supuse unui proces lung. La început, el a arătat căinţă, însă a refuzat să rectracteze ideile sale. În urma acestui fapt, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug, pedeapsă obişnuită a acelui timp pentru eretici.

TREI DIALOGURI ÎN UNUL
Opera lui G. Bruno, în majoritate scrisă sub formă de dialoguri, este în parte concepută în limba latină şi în parte în italiană. Cu toate că în universităţile acelui timp, limba savanţilor era latina, la curţile franceze şi engleze, italiana avea totuşi nimbul limbii culturii. Aşadar, nu este de mirare că între anii 1584-1585, o parte a dialogurilor a apărut la Londra, unde, la curtea regală, pe care Bruno obişnuia să o frecventeze.

În opera Lo spaccio della bestia triomfante (Alungarea bestiei triumfătoare), derulează trei dialoguri pe două nivele. Aici apar două persoane în convorbire una cu alta: Saulino şi Sofia, înţelepciunea. Ceva mai târziu apare Mercurius.
Sofia îi relatează lui Saulino ce se întâmplă în lumea divină: Jupiter este foarte tare schimbat, căci „era pământeană” a domniei sale de treizeci şi şase de mii de ani este aproape încheiată şi zeului suprem îi e frică de detronarea sa. El convoacă o adunare a zeilor şi propune o reformă: toate constelaţiile vizibile pe cer, care adesea au fost martorii faptelor eroice ale vechilor zei, să fie îndepărtate de pe bolta cerească în urma unei examinări critice. În locul lor să fie puse virtuţile, care deschid drumul spre o reînnoire etică şi religioasă, care au rolul să alunge non-virtuţile secundare. Motivul nemijlocit pentru acest dialog este sfârşitul sec. al 16-lea, care se află în legătură cu o reformaţie vastă. Lungul dialog alegoric este înviorat de puternice înjurături satirice adresate „teologilor şi filozofilor”. În timp ce Jupiter luptă contra acestei bestii care „este mai puternică decât Hidra din Lerna” şi care „răspândeşte cu eretism multiplu otrava fatală”(Luther) şi care, din această cauză, doreşte să-l trimită pe Hercule pe pământ pentru a o combate, Momus, (care este un fel de critician ceresc) – de altfel vechiul ego al lui Bruno – spune următoarele cuvinte: „ Acum s-au împlinit lucrurile pentru a pregăti acestor pedanţi sfârşitul, care, fără a ţine cont de legile naturale şi divine, se consideră pe ei înşişi zei şi doresc să fie priviţi ca aceştia, şi care pretind conform catehsmului lor, că a face binele este bine şi a face răul este rău; dar că nu prin binele pe care-l facem şi nici prin răul pe care nu-l facem devenim iubiţi de către zei, ci prin a spera şi a crede.”

SENTINŢA LUI JUPITER
În cel de-al doilea dialog, Sofia spune: „Jupiter a ordonat sentinţa de a cerceta dacă este adevărat faptul că scolasticii seduc popoarele înspre dispreţuire sau cel puţin înspre nepăsare faţă de lege prin faptul că le dau de înţeles, că aceştia (scolasticii) le ordonă din plăcere lucruri fără sens. (... ) şi deşi ei spun că doresc să reformeze legile şi religile, distrug totuşi tot ce este potrivit acestei categorisiri (....) şi în final, cu toate că salută cu cuvântul „pace”, acolo unde se prezintă aduc cu ei cuţitul certei, iau tatălui fiul, aproapelui aproapele, cetăţeanului patria şi fac şi alte lucruri groaznice, şi cauzează separări împotriva naturii, cât şi contrare fiecărei legi. Sau, chiar dacă ei se numesc servitorii celui care trezeşte morţii la viaţă şi vindecă bolnavii(Iisus), ei sunt totuşi aceia care fac – mai mult decât toţi de pe pământ – din sănătoşi handicapaţi şi din cei vii morţi, prin vorba lor perfidă, prin foc şi sabie.

Şi vai, ce fel de pace şi prietenie reflectă ei către popoarele sărmane? (...) În lumea întreagă nu se poate găsi atâta răutate şi discordie precum la ei. Căci la zece mii de astfel de pedanţi nici măcar unul nu respectă propriul său catehism. Şi dacă încă nu l-a publicat, atunci el este chiar ocupat de a-l publica – el care nu preţuieşte o altă părere decât cea proprie pentru a găsi mereu ceva de criticat sau de dibuit la alţii.”

VIRTU – IMPORTANŢA VALORII, FORŢEI ŞI A VIRTUŢII
Nici biserica romano-catolică nu iese nevătămată din acest dialog: „Mercurius defineşte Inchiziţia din Napoli ca fiind marea lăcomie, care este preocupată în a se afirma sub pretextul religiei.” Bruno nu încearcă absolut deloc – spre deosebire de „teoriile revoluţionare ” ale lui Rousseau din sec. al 18-lea - a apăra întoarcerea spre „era de aur”.

Dimpotrivă, la începutul celui de-al treilea dialog el constată că a fi liber de păcat încă nu înseamnă că deţinem virtu (forţă şi virtute), precum a fost cazul în „era de aur” care se încheiase. Zeii au dat oamenilor mâini tocmai pentru ca ei să acţioneze şi să se deosebească prin asta de animale. În mod indirect, Bruno cere aici de a se acorda prioritate liberului arbitru faţă de „serviciul obligatoriu” al lui Luther.

Bruno continuă cu descrierea vechilor egipteni şi a înţelepciunii acestora, de care aparţine cunoaşterea, în care rezidă ideea: „Dumnezeu este în natură”, ba mai mult, că „natura însăşi nu este nimic altceva decât Dumnezeu în lucruri.” În respectul lor faţă de natură, vechii egipteni se rugau divinităţii. „Într-un anumit sens, în măsura în care divinitatea se coboară, ba chiar ea se manifestă în natură, aşa se înalţă şi omul prin natură înspre divinitate, el se caţără prin viaţă, înspre viaţa mai înaltă.”

MOMENTUL CRUCIAL ÎN JURUL ANULUI 1600 
În opera sa Despre pasiunile eroice, Bruno descrie principiul scării, pe care omul ajunge la Dumnezeu prin intermediul „magiei naturale”, lucru total diferit de practica oamenilor de astăzi care „se roagă la un fel de zei care deţin atâta minte cât animalele noastre”. În cele din urmă, adoraţia lor sfârşeşte în a face din aceşti oameni muritori lipsiţi de demnitate, fără ruşine, nebuni, fanatici, oameni însufleţiţi de spirite rele, lipsiţi de minte, lipsiţi de cuvinte, deci, lipsiţi de virtu. Cei care n-au reuşit nimic în viaţa lor se află deci, şi după moarte, în imposibilitatea de a putea face nimic, nici pentru ei şi nici pentru alţii.” Acesta este un atac direct faţă de veneraţia sfinţilor în epoca contra-reformei. Se vede clar că Bruno a privit sfârşitul de secol ca fiind sfârşitul întregii tradiţii christic-mosaice. Acest sfârşit ar fi trebuit să aducă o reînnoire etică, şi anume, prin întoarcerea la virtu a antichităţii, şi mai ales cea a romanilor, pe care Bruno o preţuieşte foarte tare:
„Generozitate, dreptate, şi har sunt pe placul zeilor. Din aceste motive, zeii au ridicat poporul roman mai presus de celelalte popoare, căci, mai mult decât celelalte popoare, prin fapte măreţe, ei au reuşit să devină asemenea zeilor
lor . (...) Şi aşa cum au fost legile şi religiile lor, aşa au fost şi obiceiurile şi faptele lor, mare onoare şi noroc le-au fost încredinţate.”

De fapt, această încurajare spre un nou elan etic este partea utopică a lui Bruno; totuşi construcţii utopice, precum „oraşul ideal” al lui Thomas Morus sau tentative de acest gen, nu l-au atras, ci l-au lăsat indiferent.

ALBUL ESTE NEGRU    
În discuţiile despre constelaţiile Orion şi Centaur, în ultima parte a celui de-al treilea dialog, Bruno atacă creştinismul într-o manieră deghizată. Despre Orion, Momus spune:
„Permiteţi-mi, voi zei, să vă fac o propunere. (…) Să-i permitem lui ( Orion) – deoarece poate efectua nenumărate minuni şi, precum ştie Neptun, poate merge peste valurile oceanului, fără a se scufunda, ba mai mult, fără a-şi uda picioarele - şi deci va putea face şi multe alte minunăţii – de a umpla în mijlocul oamenilor. Şi permiteţi-i să povestească acestora ce doreşte el, prin faptul că îi convinge că albul este negru, că intelectul uman este orb acolo unde el crede că vede lucrurile cele mai minunate, şi că acea minte extraordinară, bună şi excelentă, este de fapt joasă, rea şi stricată…..”

Precum toate dialogurile lui Bruno, şi dialogul Lo spaccio trebuie privit ca scriere polemică, care, în cadrul dezvoltării autorului ei, reprezintă doar o impresie de moment. De aceea nu este de mirare că Bruno apare mai târziu tocmai în centrul Lutheranismului, în Wittenberg şi Helmstedt, şi în scrierea sa Oratio Valedictoria , – cuvântarea cu ocazia terminării muncii sale la Universitatea Wittenberg, – îl preţuieşte pe Luther, reformatorul german al religiei. Monstrul eretismului din dialogul Lo Spaccio, care l-a combătut pe Hercule, a devenit însuşi Hercule, care triumfă asupra Cerberus încoronat cu tiara. Această contrazicere sau acest schimb de direcţie nu înseamnă însă că Bruno ar fi retractat toate imaginile utilizate în dialogurile sale. Gândurile sale formează totuşi un sistem consecvent.

Încă câteva puncte-cruciale: Opera Despre pasiunile eroice descrie iubirea omului faţă de Dumnezeu. Ea (această iubire) stă în întregime în tradiţia platonică a erosului celest şi pământean şi este diametral opusă iubirii vulgare.

Deorece unitatea cu divinul nu poate fi realizată (în întregime) pe durata vieţii omului, iubirea eroică este de natură tragică şi constituie pentru filozof o tortură perpetuă. Dar divinitatea îl poartă către înalt, de-a lungul scării unor procese conducând la cunoaştere. Această operă este considerată un text-cheie al lui Bruno, în care sunt deja prefigurate soarta sa, cât şi atitudinea sa fermă împotriva Inchiziţiei.

VIZIUNEA HELIOCENTRICĂ A LUMII    
Foarte concludentă este concepţia lui Bruno despre cosmos. În opera Cina din Miercurea Cenuşii (1584) Bruno îl apără pe Copernicus ca fiind ...„ unul care stă cu mult deasupra lui Ptolemeu, Hipparchus, Eudoxus şi multor altora. El a tins această superioritate prin eliberarea sa de unele axiome false ale filozofiei generale şi vulgare, altfel spus, de orbire. Totuşi el nu s-a îndepărtat foarte mult de ea, căci mai mult matematician decât fizician, el nu a putut să sape atât de adânc ca să scoată rădăcinile principiilor false şi vane şi, astfel, să şteargă complet toate dificultăţile, să se elibereze pe sine, cât şi pe alţii de la multiplele cercetări lipsite de sens şi să-şi consolideze concepţiile sale pe fundamente solide şi ferme. Cu toate acestea, să apreciem la justa valoare măreţia şi importanţa acestui german, care s-a preocupat atât de puţin de mulţimea nebună dar care s-a apărat cu fermitate în faţa curentului contrar al convingerilor.”

Această apologie a lui Copernicus va fi continuată şi aprofundată în dialogul De l´infinito universo e mondi. Cu treisprezece ani mai târziu, într-un text care nu era destinat publicării, Galilei scria acelaşi lucru. Un jumătate de secol mai târziu apăre lucrarea lui Galilei Despre cele două sisteme ale lumii (1632).

Dar Bruno merge mai departe decât Copernicus. (Bruno îl depăşeşete pe Copernicus.) Precum înaintea sa, Lucretius, filozoful roman al naturii, el vede universul ca fiind infinit de mare şi confirmă existenţa multor lumi precum celei ale noastre. El nu priveşte universul ca fiind un spaţiu vid. În interiorul universului, care nu conţine nici centru şi nicio direcţie absolută de mişcare, totul se mişcă, atât „sorii”, cât şi „pământurile”. Greutate şi lejeritate sunt pentru el noţiuni relative.

În toate concepţiile sale, Bruno se dovedeşte un precursor al ştiinţelor moderne ale naturii. Dimensiunea influenţei sale este greu de apreciat. Nici nu se poate spune în ce măsură, un gânditor precum Galilei, a cunoscut scrierile sale. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Spinoza, despre care se presupune că le-a cunoscut pe acestea.