Minotaurul, sufletul şi „eul”

ADEVĂRUL ŞI VIAŢA

Fiinţele umane sunt mereu în căutarea înţelepciunii şi a adevărului. Înţelepciunea nu a fost niciodată ascunsă, oamenii sunt cei care se ascund de ea, atunci când ei se lasă conduşi de către Minotaur, de către taur, simbolul instinctului de conservare al eului. Cine parcurge labirintul pentru a se confrunta cu propriul Minotaur, poate răzbate la adevăr dacă se menţine în Triunghiul iubirii, cunoaşterii, şi al faptei. Astfel, pentru el devine posibil de a înţelege lumea şi a vedea unitatea originară a tot şi a toate.

„Şi noi vestim înţelepciunea printre cei desăvârşiţi, dar o înţelepciune nu a veacului acestuia, nu a stăpânitorilor veacului acestuia, care se duc; ci noi vorbim despre înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, cea ţinută ascunsă, pe care Dumnezeu a hotărât-o dinainte, spre slava noastră, înainte de veacuri.” Găsim aceste cuvinte în Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni, cap. 2/versetele 6 şi 7. Noi toţi suntem oameni în căutarea înţelepciunii şi a adevărului, dar nu a unei înţelepciuni ca rezultat al imaginaţiilor şi gândurilor omeneşti. A fundamenta adevărul pe astfel de idei şi consideraţii este chiar inutil, căci acestea sfârşesc întotdeauna prin a nu mai fi valabile, iar adevărul dispare deci împreună cu ele!

Iisus, fiinţa care s-a trezit în Dumnezeu, spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” Calea, adevărul şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru, sunt trei cuvinte reprezentând o singură realitate.

Înţelepciunea, nu cea a acestui secol şi a acestui pământ, precum spune Pavel, ci înţelepciunea adevărată, divină, este adevărul şi viaţa care sunt una. Înţelepciunea adevărată nu este prin urmare o cunoaştere abstractă sau mentală, nici informaţii adunate şi depuse în baza de date a creierului nostru. Inteligenţa este un instrument necesar, înţelepciunea însă este un dar de la Dumnezeu. Căldura ei ne înflăcărează, ea se înalţă din profunzimile inimii noastre şi, în cele din urmă, iradiază întreaga noastră fiinţă ca Lumină şi viaţă. Înţelepciunea gnosticului este nebunie pentru urechile şi în ochii acelora care sunt axaţi doar asupra acestei lumi. În antichitate, marii înţelepţi erau numiţi profeţi şi proroci, adesea reprezentaţi cu ochii acoperiţi. Un proroc cu ochii acoperiţi, ei bine iată un paradox! Aceasta nu vrea să spună că înţeleptul sau prorocul nu vede această lume: el o percepe şi o pătrunde mai bine ca oricare dintre noi. Să spunem mai bine că el nu mai este influenţat de lucrurile acestei lumi. Am putea înţelege că el este orb la această lume pentru că el o contemplă dintr-un plan superior. Simţurile sale pământeşti sunt amorţite, ca şi oarbe, în timp ce simţurile sale spirituale sunt deosebit de ascuţite. Înţeleptul nu mai este încurcat în plasele existenţei materiale. El îndeplineşte pe pământ doar necesarul.

În inima sa, el urmează doar inspiraţiile primite de la Lumină, el rămâne orb sau mut, cu ochii şi urechile acoperite în ceea ce priveşte inspiraţiile venite de la egoul său, dacă încă le mai receptează. El contemplă unitatea originară a tot şi toate în Dumnezeu. El a renunţat la iluzia existenţei independente a eului său, sau, mai bine zis: prezenţa în el a fiinţei originare a distrus această iluzie. El a recunoscut că ideea, conform căreia, în calitate de egou, noi am fi indivizi independenţi şi autonomi, este o eroare fantastică şi formează îngrădirea cea mai fundamentală a noastră. El a abandonat această idee pentru totdeauna, căci el a înţeles că omul este de fapt o fiinţă foarte limitată. Aici este vorba de un proces, care în Şcoala noastră Spirituală este numit „Endura”, ceea ce presupune suprimarea progresivă a existenţei axate pe eu.

Esenţa înţeleptului este axată pe Gnoză, ea se odihneşte în Lumina spirituală omniprezentă. Da, adevărata înţelepciune este totală nebunie pentru ochii şi urechile acestei lumi – nu este înţelepciunea acestui secol, o înţelepciune legată de timp, nu este înţelepciunea pretinşilor „mai mari” ai acestei lumi. Atât „mai marii”, cât şi secolele trec şi, împreună cu ei, şi înţelepciunea lor. Deci, ochii acoperiţi ai profetului au o profundă semnificaţie. Fară această legătură peste ochi, noi ne-am pierde în labirintul acestei lumi create de om. Această legătură peste ochi este un atribut şi un simbol al „Endurei”. Adevărata vedere, vederea spirituală, este imposibilă fără această legătură peste ochi. Dacă elevul doreşte ca într-o zi să se trezească la adevărata înţelepciune, el trebuie mai întâi să aibă ochii acoperiţi, el trebuie să reducă la tăcere toate gândurile sale axate asupra acestei lumi, dorinţele sale şi ambiţiile focalizate asupra materiei şi asupra egoului său. Desigur că, în exterior, el îndeplineşte funcţiile cele mai necesare ale personalităţii de-a lungul existenţei sale aici-jos, însă în ceea ce priveşte restul, el este tăcut, el rămâne tăcut – vocea înţelepciunii este percepută doar în tăcere. Eul se diminuează, iar El, Celălalt în noi, fiinţa originară adevărată, acel „eu” în calitate de adevărat copil al lui Dumnezeu, iese din ascuns, se trezeşte la adevărata existenţă, iese în sfârşit din mormântul său.

Acum se ridică următoarea întrebare: Ce anume ocupă primul loc în viaţa noastră? Aceasta nu este o întrebare retorică, este o problemă vitală. Ea este determinantă, precum formula lui Shakespeare: „A fi sau a nu fi”. La trezirea noastră dimineaţa, ce se înalţă mai întâi în conştiinţa noastră? Aşteptările şi dezamăgirile pe care ni le va aduce această zi sau problemele care au existat, cele care sunt prezente sau cele care vor veni? Lucruri pe care noi le respingem, pe care nu le dorim, sau acelea care ne-ar plăcea cu adevărat, situaţii neplăcute, plăcute, sănătatea noastră, securitatea sau insecuritatea noastră materială? Ce anume ocupă primul loc în viaţa noastră?

Este oare prezentă dorinţa noastră nepieritoare de adevăr, viaţă adevărată, aspiraţia noastră profundă de a accede la adevăr, la libertate – nu pentru a fugi spiritual, ci pentru că nu putem face altfel?

Bineînţeles, există metode variate pentru a ne exersa mentalul să facă să predomine anumite gânduri elevate. Însă drumul în direcţia înţelepciunii eliberatoare, a adevărului divin, nu constă într-o metodă, în exerciţii, nici în tehnici. Acestea se potrivesc doar înţelepciunii acestei lumi, acestei epoci.

Egoul nostru posedă o varietate mare de asemenea capcane. J. van Rijckenborgh spune în legătură cu aceasta: Omul este născut cu dorinţa de adevăr, aceasta este bijuteria ce străluceşte în inima sa de la naşterea sa. Aceasta este, desigur, cea care l-a precedat în încarnările microcosmice. Nu „facem” un rozacrucian, nu există o metodă pentru a „fabrica” unul. El se naşte ca şi căutător al realităţii. Această căutare este o dorinţă inefabilă care, precum o vagă amintire, ea pluteşte în inima voastră deja din copilărie.

Mulţi copii o experimentează, o trăiesc, neştiind ce să facă cu această senzaţie, cu acest profund sentiment. Poate că aceasta vă aminteşte ceva? Acestea sunt momente minunate ale copilăriei voastre, momente când aţi simţit că există ceva mai mult în viaţă, mai mult decât ceea ce vedeţi, auziţi, şi care este prezentat peste tot.

Acesta a fost un apel, o nostalgie, momente de dorinţă inexplicabile, uneori chiar o cunoaştere, dar nu aţi putut împărtăşi acestea nimănui; aţi rămas tăcut şi aţi devenit mai matur. Cu acest proces de maturizare se naşte mereu posibilitatea ca dorinţa inexplicabilă să fie acoperită de „stratificările existenţei în materie”. Cu toate acestea, este imposibil de a reduce pentru totdeauna la tăcere bijuteria îngropată în inimă. De aceea există atât de multe evenimente în viaţa unui om.
Şi, în sfârşit, noi suntem, împreună, în templul Rozacrucii, în templul înţelepciunii, al adevărului şi al vieţii, unde noi primim forţa de a urma calea. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, aceste cuvinte ale lui Iisus răsună în inima noastră. Noi nu am lăsat bijuteria îngropată în straturile geologice ale acestui pământ; noi am reacţionat la apel, noi nu am abandonat dorinţa minunată şi cunoaşterea vagă din copilăria noastră.

Iar în prezent noi ne punem întrebarea: Ce anume ocupă cu adevărat primul loc în viaţa noastră? O cugetare în tăcere va determina poate apariţia răspunsului, poate va face să ţâşnească răspunsul chiar din ceaţa vieţii cotidiene, şi ne va plasa, probabil pentru a câta oară, în faţa unicului scop al prezenţei noastre pe această planetă. Este vorba despre descoperirea adevărului cu referire la existenţa universului, la propria noastră existenţă în particular şi punerea în aplicare a acestui adevăr în şi prin propria noastră viaţă. Atunci vom şti că adevărul nu poate fi niciodată o cunoaştere mentală, abstractă; adevărul se găseşte în viaţă şi, în cele din urmă, în viaţa noastră şi în fiinţa noastră. Adevărul nu a fost niciodată ascuns oamenilor, oamenii sunt cei care se ascund de el – precum spune o veche maximă: „Există mii de văluri între om şi Dumnezeu, dar niciun voal între Dumnezeu şi om”. Omul întoarce spatele adevărului. Şcoala Spirituală vrea să îl ajute, ea vrea să ajute căutătorul, să-l stimuleze, să-l incite să se reîntoarcă, cu cap şi inimă, către Lumină.

Suntem cu toţii căutători ai adevărului, există în noi o sete de nestins pentru înţelepciunea eliberatoare. Ştim foarte bine, în adâncul nostru, „calea, adevărul şi viaţa” sunt unul şi acelaşi lucru, iar noi căutăm adevărata realizare a vieţii, noi aspirăm, precum spune Pavel, „la înţelepciunea lui Dumnezeu, hotărâtă de veacuri slavei noastre”. Niciunul dintre noi nu poate spune că a atins această glorificare. Cuvântul „a ajunge” sau „ a fi ajuns ” nu ne pune de altfel pe pista cea bună.
Să reţinem deci apelul: „Nu întoarceţi spatele Luminii!” Cum se face atunci că totuşi aceasta ni se întâmplă atât de des? Un singur cuvânt, o singură remarcă, o anumită situaţie şi noi ne răsturnăm în vârtejul propriului „ego”, care de multe ori se întoarce la viteză maximă. Dar nu întoarceţi spatele Luminii, nu vă mai întoarceţi la căile voastre vechi, îndrăzniţi să vă acoperiţi ochii şi să deschideţi către Lumină organele percepţiei interioare. Fiind copil, firul auriu al Ariadnei v-a fost deja întins, nu îl lăsaţi niciodată din mână. Cunoaşteţi legenda clasică despre firul Ariadnei.

Nu revenim, dar dorim să clarificăm câteva elemente. Există deci un labirint: haosul şi confuzia percepţiilor noastre şi a reacţiilor senzoriale, labirintul dorinţelor şi ambiţiilor noastre, şi mai presus de toate încâlceala ideilor şi impulsurilor noastre. Şi apoi iată-l pe Tezeu, omul chemat de Lumină, teribil ameninţat de forţa terestră adăpostită în centrul labirintului, focul fundamental al egoului: taurul, minotaurul, puternicul instinct de conservare al eului. Există, de asemenea, Ariadna, iubirea care întinde omului căutător dornic de eliberare, deci lui Tezeu, firul inteligenţei şi al cunoaşterii interioare. Şi în afară de asta, ea îi mai dă sabia cu care el poate ucide Minotaurul, sabie care reprezintă puterea de a acţiona, pentru a transforma iubirea şi cunoaşterea în acte concrete.

Amintiţi-vă triunghiul pe care îl formează iubirea, cunoaşterea şi fapta. Aceste trei cuvinte sunt gravate pe piatra comemorativă a Marelui nostru Maestru în Grădina de roze din Noverosa. În propriul său labirint, Tezeu învinge forţa deviantă a instinctului de conservare şi a egocentrismului în propriul labirint. El a fost capabil să mânuiască sabia care i-a fost înmânată de către iubire. Firul înţelegerii, al cunoaşterii şi al percepţiei clare i-a fost încredinţat la intrarea în labirint şi îi indică acum calea de întoarcere către eliberare. Iată un simbol foarte profund: înainte de a intra în labirint pentru confruntarea între voi şi propriul Minotaur personal, trebuie să vă găsiţi în Triunghi. Iubirea adevărată, iubirea impersonală, este baza Triunghiului; este iubirea divină care ne înflăcărează din interiorul inimii noastre şi care este în acelaşi timp nucleul omniprezent şi solul fertil pentru câmpul de forţă al Şcolii Spirituale.

Celelalte două laturi ale Triunghiului, care se ridică pornind de la iubire, sunt înţelegerea clară sau cunoaşterea, cât şi forţa de acţiune. Aceste trei daruri divine sunt la directa noastră dispoziţie, aici şi acum, prin urmare să nu ezităm în existenţa noastră: trebuie doar să îndrăznim să stăm în acest Triunghi. Goethe o spune într-o manieră frapantă în Faust: „Ceea ce aţi moştenit de la taţii voştri, dobândiţi, pentru a o poseda.” Noi purtăm în noi moştenirea divină a Tatălui nostru, ea este la dispoziţia noastră, dar aceasta nu vrea încă a spune că noi o posedăm cu adevărat, în mod conştient.

Noi trebuie să o dobândim, noi trebuie să mărturisim prin comportamentul nostru că a devenit propria noastră posesie interioară. Noi doar atunci o posedăm când ne încredinţăm ei în totalitate.
Trebuie să abandonăm complet centrul de greutate al vechii noastre vieţi pentru ceea ce există mai profund în inima noastră. În aceste profunzimi divine se găseşte răspunsul la întrebarea: ce este ceea ce ocupă cu adevărat primul loc în viaţa noastră?
Dacă abandonăm vechea viaţă în interesul vieţii în adevăr, libertate şi Lumină, atunci răspunsul este evident. În vechea viaţă era vorba despre eul nostru. Oricum am lua-o, egoul era pivotul în jurul căruia totul se învârtea, el raporta totul la el însuşi, pe scurt aceasta era raţiunea lui de a fi.

Cu ochii fixaţi asupra Minotaurului, ne gândim la un alt pasaj unde este vorba despre o sabie: în cel de-al zecelea capitol al Evangheliei lui Matei, versetul 34, Iisus spune:
„Să nu credeţi că eu am venit să aduc pace pe pământ, ci o sabie.” Falsa interpretare a acestor cuvinte se datorează ignoranţei. Dar, de asemenea, este şi intenţionată, în scopul de a justifica violenţa – violenţa mentală până la violenţa fizică – pentru a forţa eliminarea presupuselor erori, iar în cazul în care aceasta nu reuşeşte, să o facă cu sabia pentru a şterge „eroarea” de pe suprafaţa pământului. Atunci cuvântul „sabie ”este folosit în sens mot-a-mot şi nu în sens literar. Istoria este plină de astfel de fapte până în ziua de astăzi. „Să nu credeţi că eu am venit să aduc pace pe pământ, ci o sabie.” Pe calea eliberării nu există desfătări, nici pace pentru ego; niciun loc unde eul ar putea în cele din urmă să se odihnească prin expunerea la soarele „Luminii gnostice”. Nu există „eliberare pentru eu”, ci eliberare de eu.

De aceea Iisus ne înmânează sabia – el însuşi este sabia, forţa omului divin care se înalţă în noi, care învinge taurul în labirintul nostru.

Această sabie nu este niciodată dirijată împotriva altcuiva, împotriva a ceva sau cuiva din afara noastră, ci este sabia care tranşează fiinţa veche în noi; nu este eul cel care ucide eul – ca şi cum eul ar putea să o facă – ci doar sabia poate să obţină victoria asupra eului în labirint.

Din partea noastră răspunsul nu poate fi decât ofranda totală şi conştientă a nouă înşine, dăruirea de sine în favoarea Triunghiul luminos. El constă în iubire, înţelegere şi forţă sau altfel zis, în iubire, cunoaştere şi faptă. Sursa acestui Triunghi este situată în profunzimea inimii noastre, acolo unde se găseşte şi noul centru de greutate al vieţii noastre. Dacă fiinţa veche este învinsă, atunci ia naştere o cu totul altă conştiinţă, una total transformată, neavând absolut nimic în comun cu vechea conştiinţă egocentrică.

Noua conştiinţă este microcosmică, ea nu deţine niciun centru-eu în ea, ea nu posedă niciun singur focar central. Însuşi întregul microcosmos renăscut este o conştiinţă unică şi universală. Cunoaştem cu toţii foarte bine acele vechi ilustraţii, înfăţişând fiinţe înaripate şi în întregime acoperite cu ochi, atât în interior, cât şi în afară. Aripile sunt simbolul liniilor de forţă, luminoase şi focoase, ale microcosmosului; iar ochii sunt simbolul conştiinţei, mai ales ochiul din interiorul triunghiului. Însă conştiinţa microcosmică nu reprezintă sfârşitul călătoriei. Dezvoltarea divină are oare un sfârşit? Conştiinţa microcosmică se scufundă în conştiinţa cosmică-divină, iar aceasta se scufundă în conştiinţa macrocosmică, Conştiinţa Universală.

Mulţumirile noastre către Hans Pollack (Austria) pentru ilustrarea „Minotaurului” şi a „Viziunii”.