Numerele, structuri ale creaţiei şi ale căii spre eternitate

Încă de la începutul omenirii, secretele naturii au fost înregistrate şi explicate prin numere, figuri geometrice şi simboluri. În antichitate, numerele erau considerate ca fiind calităţi spirituale, ce exprimau o ordine şi o forţă de structurare, ce duceau la înţelegerea evoluţiei alcătuirii elementelor primordiale ale cosmosului şi pământului nostru. Geometria universală este o ştiinţă ale cărei începuturi urcă până la originea conştiinţei omenirii.
Nucleul acestei geometrii este însă total diferit de matematicile ce sunt studiate pe băncile şcolii şi care au ca bază de studiu expresia formelor şi dimensiunilor din natură. Mulţi oameni de ştiinţă şi filosofi au văzut şi văd în limbajul universal al geometriei, limbajul primordial al universului – pe care anticii îl calificau drept „sacru” – deoarece punctele lui de pornire erau întotdeauna şi invariabil aceleaşi. Ei îi studiau legile pentru a descoperi fundamentul sau dimensiunea originară a cosmosului.

În zilele noastre, numerele ne par a fi prea particulare şi abstracte pentru a ne mai trezi interesul. Şi geometria nu este o materie apreciată de prea mulţi. Dar aici nu este vorba de geometria predată în şcoli. Omul modern, în fărâmiţarea şi hărţuirea fără de sfârşit a tot şi toate, a pierdut semnificaţia originară a numerelor. Cu toate acestea, dacă s-ar reuşi să se regăsească această semnificaţie, ea ne-ar conecta din nou la o cunoaştere profundă.
Căci în spatele numerelor se ascunde un acces spre structura interioară şi spre legile lumii spirituale. Ele sunt imagini-oglindă ale ierarhiilor spirituale şi ale drumului evoluţiei sufletului, cea a individului, precum şi cea a întregii umanităţi. Numerele fac referire atât la elementelor materiale, cât şi la proceselor structurale de ordine spirituală. Acest articol dă câteva precizări în acest sens.

Numărul numără şi povesteşte. Legătura între a număra şi a povesti se observă nu numai în olandeză („tellen” şi „vertelle”) sau franceză („compter” şi „raconter”), ci şi în germană, engleză, ebraică, arabă şi în multe alte limbi. Cuvântul „cifră” vine de la „sephira” care, la origine, însemna lumină, radiaţie. Sephira este pluralul de la „sephirot”, iar cei zece sefiroţi sunt cele zece principii primordiale din Kabbală. Se spune că ele sunt aşa-numitele emanaţii ale divinităţii, ce au condus apariţia lumii. Privit din acest punct de vedere, cuvântul „cifră”, care vine din arabul „sifr” şi din latinul „cifra”, indică o origine de lumină, o origine divin-spirituală a cifrelor. În franceză, cuvântul „cifră” evocă întotdeauna un fel de scriere secretă, o cheie secretă. De aici se spune că, cuvintele au fost construite plecând de la numere. Legătura strânsă între cuvinte şi numere este crucială pentru a înţelege mai bine multe limbi vechi, mai ales cea din Thora, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Cu ajutorul unei tehnici de lectură, numită „gematria”, foarte răspândită în timpurile străvechi, cuvintele şi frazele erau legate de anumite numere, pentru a exprima în mod secret anumite concepte.

Numerele sunt forţe secrete. Ele revelează imagini originare, primordiale ale vieţii şi destăinuie istoria vieţii şi a conştiinţei. Ele le „po-vestesc”. Dacă înţelegem numerele, ele ne vor da explicaţiii şi descifrări despre existenţa noastră, a originii ei, a evoluţiei şi destinului ei. Limbajul lor simbolic ne ajută să recunoaştem şi să descifrăm etapele marcante ale drumului vieţii. Astfel, numerele şi cifrele sunt tot atâtea chei ce deschid tot atâtea lucruri ascunse.

In istoria numerelor putem recunoaşte concomitent istoria evoluţiei noastre, plecând de la origini. Pentru noi, oamenii, însăşi felul şi esenţa numărului s-a schimbat de la calitatea sa originară, calitativ-spirituală, mereu înspre calitatea sa strict cantitativă, materială.

Din punct de vedere cantitativ, numărul este o unitate la care se pot adăuga altele, sau scoate, ceea ce face ca, prima unitate să poată creşte sau scădea. Prin acest mijloc se poate vedea ce anume se doreşte, se calculează dimensiunile şi cantităţile, ele pot fi comparate şi se poate observa că lumea este constituită şi determinată de ele. Acest aspect face trimitere la o ţinută sufletească a înmulţirii, a accumulării, a comparaţiei, a micului sau a marelui, o ţinută a lui „ a dori să posezi”, care determină şi măsoară lumea conform măsurătorii, a mulţimii şi a mărimii.

Însă la origini, omul nu număra conform acestui sistem de acumulare, aditiv, ci, după un principiu de împărţire, de fracţionare, prin care el nu ieşea din Marea Unitate, dacă el reprezenta pe „doi”, sau pe „trei”, etc, etc. Din acest punct de vedere, toate numerele sunt verigi sau aspecte ale unităţii lui Unu, ele sunt întotdeauna într-o relaţie mutuală şi-şi iau semnificaţia în relaţia cu totalitatea Unu. Cifrele trei, patru, etc, etc, sunt doar o reprezentarea specială a unitaţii. Multiplicitatea rămâne deci în interiorul unităţii.
Datorită acestei perspective calitative a pluralităţii elementelor, fiecare fiinţă, fiecare lucru individual este văzut ca făcând parte din întreg; nu se recunoaşte individualitatea decât plecând de la ansamblul coerent şi de la legătura cu totalitatea „UNU” .
Acest articol se referă la studiul calitativ al numerelor.

„UNU”
Cu „unu” începu creaţia. Din „unu” a ieşit lumea. „Unu” a fost primul impuls de energie, prima rază care ţâşni din fundamentul originar, din vid. „Unu” simbolizează voinţa Tatălui şi se manifestă în acelaşi timp ca sunet primordial, primul cuvânt creator, din care s-a manifestat întreaga creaţie. Începutul provine din secretul iniţial atemporal sub aspectul unei scântei fără de formă. „Ea nu era nici albă, nici neagră, nici roşie, nici verde, nu avea nevoie de nicio culoare. Numai după ce ajunse în spaţiu şi dobândi extinderi, ea făcu să apară culorile şi în interiorul scânteii ţâşni un izvor, din care se răspândiră culorile în întreg planul inferior” aşa citim în Zohar (vol. 1, pag 66), o carte a Kabbalei.

Toate numerele pe care le conţine „unu” ies în evidenţă din „unu”, ele sunt admise în „unu”, ele sunt cuprinse de către „unu”. În Tao Te King, cartea înţelepciunii a lui Lao Tse, citim: „Din Tao apăru unu, care dădu naştere la doi, doi zămisli pe trei, şi din trei apărură cele zece mii de lucruri”.

Unu reprezintă calitatea unităţii, adică cea a indivizibilului. În acelaşi timp reprezintă şi înţelegerea. Înţelegerea înseamnă că în spatele multiplicităţii lumii, dincolo de ea, să percepi unitatea tuturor lucrurilor. Rezultă că înţelegerea lui „unu” şi a reîntoarcerii la „unu” este primul şi ultimul pas, cel mai important de făcut, de către om.
În aceasta omul îşi află scopul suprem şi sensul vieţii.

Unitatea ni se arată în două feluri: atât spirituală, cât şi materială, atât ascunsă, cât şi manifestată. Materia, în extinderea ei, este tot atât de incomensurabilă precum spaţiul. Însă ea devine vizibilă doar prin diferitele combinaţii şi alcătuiri ale ei. Astfel de calităţi sunt valabile şi pentru lumină: dacă nu ar exista obscuritatea, lumina nu ar fi vizibilă. Dacă nu ar exista lumina, obscuritatea nu ar avea formă şi nu ar putea fi percepută. În acelaşi ton, nu putem experimenta binele decât prin existenţa răului. Deci, „unu” cuprinde posibilitatea lui doi, posedă în el doi poli. Numai cu ajutorul acestei polarităţi, a perechilor opuse, există pentru noi posibilitatea de a denumi un lucru în mod evident.

DOI
„Şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Şi El a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte”, se poate citi în Geneză. „Doi” este expresia apariţiei lumii în conştiinţa totalităţii „Unu”. Forma în şi prin care se manifestă lumea este cea a polarităţii şi multiplicităţii. Viaţa oscilează între aspecte opuse: lumină şi întuneric, cald şi rece, dur şi moale, mai mut şi mai puţin, nord şi sud, iubire şi ură, şi menţine prin echilibrul celor două.
Înţelepciunea orientală prezintă aceasta prin simbolurile yin şi yang. Cu toate că ele reprezintă poli opuşi, totuşi ambii poli formează mereu două laturi ale unicei existenţe. Ei îşi află unitatea numai în originea lor.
Impulsul primordial al creaţiei rezidă deci în divizarea sau polarizarea lui „unu”. Tendinţa spre separare a celor doi poli ai unităţii suscită tensiune, mişcare, şi prin asta viaţă. Căci, în separarea lor, ei se străduiesc să se unească din nou. „Unu” vrea din nou să se manifeste. Prin dublele forme de manifestare ale lumii create se nasc forţă şi mişcare. Ideile, lucrurile, şi vibraţiile se îndreaptă în două direcţii: sau se separă, sau în direcţia unirii în origine.

Astfel lucrează în univers două forţe primordiale: pe de o parte cele ale polarizării şi diferenţierii, şi pe de alta parte cele ale unificării, în vederea unei noi creaţii viitoare. Iată ce se petrece în întreaga natură şi în sufletul omenesc. În preocuparea noastră cu polaritatea atât de bine cunoscută între bărbat şi femeie, masculin şi feminin, putem învăţa să distingem ceea ce este esenţial şi adevărat de ceea ce e exterior şi trecător.
Aceasta ne învaţă să învingem şi să lăsăm de o parte îndoiala, vrajba şi disperarea, şi să conducem cei doi poli din nou spre sublimare în unitatea superioară. Cuvântul „îndoială” ne face deja să ne gândim la ezitarea între două lucruri. În opera Faust a lui Goethe, vrăjitoarea spune:
„Judecă rece!
Din unu fă zece,
Peste doi trece.
Trei fă imediat
Şi vei fi bogat.”
„Peste doi trece”, deci abandonează doi-ul. Vom cerceta această afirmaţie.

TREI
Tensiunea între unu şi doi, şi de asemenea tensiunea în interiorul lui doi dintre masculin şi feminin, superior şi inferior, bine şi rău, ... se rezolvă în „trei”. Trei este principiul mişcării, dinamicii, echilibrului restabilit, şi al legăturii, este numărul re-găsirii, reîntoarcerii, al revirimentului, şi al biruinţei asupra contrariilor. De aceea chinezii îl asemuiesc de asemenea lui Tao. Tao corespunde atât lui „unu” cât şi lui „trei”. Tao cuprinde ambii poli, conţine în el însuşi yin şi yang şi este conţinut în ambii. În terminologia creştină: tatăl şi mama (tatăl-mamă divin) dau naştere fiului divin, care manifestă Conştienţa şi Lumina.

În viaţa curentă, aceasta înseamnă că doar atunci se poate rezolva tensiunea între doi poli dacă nu ne pierdem în limitările dualitatăţii. Ni se recomandă să alegem, un punct de vedere superior, să privim lucrurile dintr-un alt plan. Simbolul acestei noi conştiinţe este triunghiul echilateral.

Un segment din triunghi este opus unui unghi, care indică în direcţia unui ţel mai înalt, transcendent. Triunghiul echilateral reprezintă singura structură geometrică care nu poate fi mişcată pornind din geometria ei. Această structură nu poate fi adusă în mişcare de rostogolire. De aceea, trei-ul simbolizează o stabilitate şi o tărie, care nu pot fi atinse de niciun alt poligon. Cu trei-ul se începe un proces de naştere, din care iese la iveală o nouă dimensiune, o nouă viziune.

În multe religii, creatorul suprem este reprezentat sub o triplă formă: tată, fiu, şi spirit sfânt - în tradiţia creştină; Brahma, Vishnu şi Shiva - în tradiţia hindusă.

Trezindu-ne din starea paradisiacă, dar încă inconştientă faţă de starea originară a unităţii, trebuie să traversăm şi să experimentăm lumea dualităţii şi a iluziei, pentru a ne ridica într-o nouă, dar acum conştientă unitate cu Spiritul în trei-ul.

Pasul de la unu la trei „unu-doi-trei, unu, doi, trei”, ne arată modelul fundamental al căii de evoluţie. Acest model este valabil atât în macro- cât şi în micro-nivel, în creaţia întreagă, în personalitatea individuală, şi în toate fazele evolutive ale devenirii. Născut din unitate, sufletul porneşte la drum şi trece prin separare, îndoieli şi crize pentru a dobândi conştienţă şi creştere şi, în final, se înapoiază la unitate. După ce se atinge unitatea, urmează o nouă polarizare pentru a ne plasa din nou, graţie unei noi tematici a ei, în faţa unei noi sarcini, unui nou nivel de conştiinţă.

Acest principiu are grijă ca nimic să nu se piardă, ca existenţa polarităţii să nu ducă la nimicire, ci să ducă întotdeauna pe calea elevării sale, unde ea va găsi experienţa, conştiinţa superioară şi iubirea. Condiţia pentru aceasta este următoarea: trebuie să acceptăm provocarea şi să trecem prin ea. În măsura în care creşte conştiinţa, creşte şi principiul nostru al sufletului.

PATRU
Ciclul de la unu până la trei priveşte principiile de bază. Acestea emană din energia spirituală a lui „unu”, apoi în doi, ele se polarizează în spirit şi energie, pentru a face posibilă în trei naşterea şi creşterea conştiinţei.
Cu patru începe un întreg nou ciclu, care prin cinci, duce la şase. Ceea ce mai-nainte apărea ca structură de linii de forţă, ca model, devine acum concret şi vizibil.
Patru este materializarea pornită de la prima trinitate, este deci o creaţie concretă. Patru este simbolul materializării, densificării înspre materie, concretizării. El e ceea ce se condensează într-o natură materială.
Trei ca factor de impuls, este considerat ca fiind un număr masculin, în timp ce patru reprezintă expresia feminităţii care receptează şi aduce pe lume.

Patru reprezintă un nou plan de cunoaştere. Etapa de la trei la patru înseamnă că sufletul atinge un nivel de conştiinţă mai profund. Este etapa dobândită din unitatea tocmai cucerită, dobândită din cunoaşterea sensului vieţii şi a conştientizării Spiritului ce determină viaţa terestră. Însă aici sunt ascunse şi pericole, căci patru este de asemenea un doi la puterea doi: 2².

Dacă sufletul se lasă ghidat de ordinul Spiritului şi formează materia conform acestui ordin, atunci apare o lume de forme, expresie a ordinului spiritual, al lui „unu”, a unităţii. Însă dacă sufletul este condus numai de energia lui doi, el pierde legătura cu „unu” şi expresia lui în lumea formală corespunde haosului, luptei tuturor fiinţelor şi lucrurilor împotriva a tot şi toate.

Acum putem înţelege expresia din mitul paradisului: „a mânca din fructele pomului binelui şi răului”: energia lui doi dobândeşte putere asupra omului.

Misiunea lui patru este aceasta: a regăsi în câmpul terestru legile şi viaţa Spiritului. Aceasta se produce, paradoxal, prin aprofundata întoarcere către pământ, plonjând în realităţile terestre, nu pentru a perfecţiona natura, căci asta e imposibil, ci pentru a-i percepe structura coerentă. Din asta reiese maturitatea, care este o condiţie a drumului spiritual, căci nimeni nu poate parcurge drumul în locul altcuiva. Pentru a executa aceasta, fiinţa omenească pe pământ primeşte ajutor în mod vizibil, sub formă de semne, mesageri şi semnale vizibile.

Cum îl întâlnim pe patru în viaţa obişnuită?
• Îl întâlnim în cele patru puncte cardinale, marea cruce a universului.
• În cele patru anotimpuri şi în cele patru direcţii ale vântului.
• Există cele trei dimensiuni ale spaţiului şi cea de a patra care este timpul.
• Cunoaştem cele patru „elemente”: pământ, aer, apă, foc.
• Pătratul este prima figură geometrică pe care o puteţi împărţi în figuri asemănătoare.
 Pentru pitagoreni era de asemenea simbolul echităţii.
• Puteţi analiza o structură tridimensională în patru feluri: precum o cantitate de
 puncte, de linii, de suprafeţe, şi ca volum.
• Cu patru începe corporalitatea. A construi un volum în spaţiu necesită patru
 suprafeţe.
• Simbolurile lui patru sunt, de asemenea, cubul şi unghiul drept. Dacă se desfăşoară suprafaţă unui cub, apare o cruce, un simbol cunoscut de mai bine de zece mii de ani. Nu numai în creştinism, ci cu mult înainte, crucea însemna înlănţuirea în materie. Pentru a scăpa din această închisoare, prima condiţie este de a se cunoaşte pe sine, deci auto-cunoaştere, iar etapa următoare presupune a purta consecinţele acestei cunoaşteri, deci „a-şi duce crucea”.
În ebraică, a patra literă a alfabetului este „daleth”, care înseamnă ceva precum „poartă”. Pe pământ, pentru a acţiona conform legilor materiei, trebuie să treci poarta lui patru. Natura, ştiinţele şi aplicaţiile naturale se bazează pe patru.
 
Patru, punctul de intersecţie al spaţiului cu timpul, este de asemenea şi poarta eliberării şi a veritabilei evoluţii omeneşti. În cifra patru se poate manifesta divinul, sau mai de grabă are puterea de a-l manifesta. Este numărul pământului, al realităţii vieţii, care se exprimă în formă. Patru ne învaţă să ne acceptăm sarcinile cotidiene şi să le rezolvăm. El ne arată că tot ceea ce trebuie să înfruntăm – lucrurile obişnuite, precum şi cele extraordinare – are un sens pe care el ne face să-l descoperim, să-l acceptăm şi realizăm.

Acolo unde în trei găsim o mai vastă şi independentă bază a vieţii noastre, patru, ca cifră cu soţ, prin confruntarea maximă cu viaţa, pune din nou sub semnul întrebării ceea ce am dobândit sau repus în discuţie în timpul vieţii.
Cu alte cuvinte, cu ajutorul lui doi experimentăm că viaţa se bazează pe aspecte opuse, cu trei învăţăm să fim constructivi cu această dualitate, prin patru – construind pe ciclul premergător unu până la trei – înfruntăm apoi întrebările pofunde privind sensul vieţii pe pământ şi sarcina pe care trebuie să ne-o asumăm.
Cum se petrec toate astea de-a lungul vieţii noaste?

În lumea vizibilă facem o mulţime de experiente. Ne dorim armonia şi perfecţiunea, însă constatăm că nimic nu este durabil, că totul se schimbă. În cele din urmă ajungem la limite, la care inima noastră începe să înţeleagă şi devine receptivă la chemarea eternităţii. Ţâşnesc întrebările şi creşte dorinţa de a sesiza sensul originar al existenţei.
Atunci cinci va da un răspuns la aceste întrebări, căci în el se află posibilitatea unei noi legături conştiente cu Spiritul.

Pentru Pitagora, patru este numărul ideal, cu care el alcătuieşte ciclul „unu-doi-trei-patru”, pe care-l numeşte „tetratktis”. Patru reprezintă viaţa sub forma sa vizibilă, în spatele căreia lucrează continuu unitatea, dualitatea integrată, şi trinitatea creatoare. Viaţă dusă în acest sens ne conduce la un nivel mai înalt al lui unu, şi anume la zece!

1 + 2 + 3 + 4 = 10

• •
• • •
• • • •
(tetratktis)

Chiar dacă atingem o stare ideală prin înţelegerea lui patru, cel mai adesea suntem departe de el în viaţa practică. Influenţele, ce provin dintr-o supra-accentuare a dualităţii tuturor lucrurilor din această lume, se impun din greu. Polarizarea e prea puternică, contrariile au câştigat prea multă autonomie, deoarece ele încă nu sunt unite cu „unu”. De ce oamenii sunt prinşi între dualitate şi unitate, şi care este şansa lor de a se elibera, o vom afla din calitatea lui cinci.

CINCI
Celebra teoremă a lui Pitagora este în fapt expresia unei legi vitale generale. Ea ne demonstrează vizibil sub o formă geometrică, cum apare sinteza, plecând de la principiul masculin, trei, şi de la principiul feminin, patru, – ca teză şi antiteză, aduse printr-un unghi drept (distingere conştientă) într-o relaţie. O putem privi ca fiind principiul-copil, care la rândul lui ca ipotenuza (triunghiul dreptunghic) leagă cei doi „părinţi” între ei.²
Triunghiul dreptunghic ale cărui laturi reprezintă treiul şi patrul, iar cinci care este ipotenuza, este denumit şi „triunghi de aur”. Trei, principiul masculin (spirit, înţelegere, forţă de acţiune) se exprimă şi-şi atinge perfecţiunea prin pătratul numărului trei, 3². Este împlinirea principiului masculin.

Patru, principiul feminin (inimă, intuiţie, devotament) îşi găseşte împlinirea prin pătratul lui patru, 4², ceea ce este exprimarea cea mai grandioasă pentru lumea lui patru.
„Masculinul şi femininul dacă au ajuns în unitate, în starea în care ating ceea ce este mai elevat, mai sublim, se asamblează ca 32+ 42= 52 sau 9+16=25. Acest 25 este pătratul lui cinci, este împlinirea lui cinci. Este fructul dorit, copilul. Este fructul masculinului şi femininului devenite unitate, cei doi în împlinirea lor. Este vorba de o nouă naştere.”³

Triunghiul care formează secţiunea piramidei lui Khafre din Egipt constă în două triunghiuri de aur ale căror laturi trei şi patru formează un unghi drept. Ipotenuzele lor, cele două laturi opuse, reprezintă cinci-ul, şi se întâlnesc în vârf.

Atât în tabloul piramidei, cât şi în teorema lui Pitagora este reprezentată calea care trebuie parcursă de către om, sarcina specifică a vieţii sale. Acest drum conduce din închisoarea lumii lui patru înspre afară. În general, orice piramidă a cărei bază este un pătrat (patru) are al cincilea punct drept vârf, deasupra centrului.
Manifestarea materială a lui patru are nevoie de un pol opus, emanând din el însuşi:

1 2 3 4 6 7 8 9
încarcerarea în materie 5 victoria asupra materiei
Terra Cer o conştiinţă în măsură să înţeleagă că şi lumea terestră este supusă unei legi şi unei ordini şi este condusă după principii spiritual-suflteşti. Acest pol opus este cinci: omul care se înalţă într-un unghi drept în raport cu pământul. El este cel „just”, cel care a recunoscut existenţa lui Dumnezeu. Recunoaştem imaginea misiunii sale în simbolismul piramidei.

Omul se ridică plecând de la patru. Îl putem descrie în mod simbolic: el se ţine în unghi drept în raport cu pământul, cu braţele ridicate în orizontală. Atunci el formează o cruce. Sarcina sa este să devină un intermediar între lumea terestră concretă (axa orizontală) şi fundamentul străvechi al pământului originar divin (axa verticală) şi să învingă elementele contrarii.

La fel cum omul în picioare se situează între cer şi pământ, aşa şi cinci ocupă mijlocul între 1 şi 9.
Mai departe, cinci este suma lui doi – dualitatea materiei – plus trei – biruinţa asupra dualităţii în puterea divină:
 2 + 3 = 5

În civilizaţiile ebraice şi hinduse, cinci este expresia voinţei creatoare a omului şi a forţei sale individuale intrinseci. Cinci este indivizibil, îl percepem în conceptul
„in-dividualităţii”, al in-divizibilităţii în fiinţa umană. Prin adunarea lui doi cu trei această in-dividualitate devine conştientă. Dacă experienţele ne-au făcut destul de maturi, ne putem ridica de la starea de „doar individ” la cea de „individ creator”: la plenitudinea lui cinci.

Acest secret devine evident dacă analizaţi de aproape figurile geometrice specifice lui cinci: pentagonul şi steaua cu cinci colţuri, pentagrama.

Pentagrama era însemnul sacru şi venerat, a cărui construcţie a fost păstrată secretă până în secolul al şaisprezecelea. Din răstimpuri ea era simbolul ordinii divine. Ea nu poate fi construită fără cerc (simbol al unităţii) şi fără cruce (care este diametrul ei). Pe un cerc marcaţi cinci puncte la distanţe egale, începând cu vârful. Unind toate aceste puncte, veţi obţine un pentagon.

Dacă trasaţi linia ce uneşte cele două puncte ce se găsesc sub vârf, şi din vârf trasaţi diametrul cercului, veţi obţine imaginea crucii creştine. Dacă uniţi punctele nu unul câte unul, ci unul din două, plecând din vârf şi revenind în el, veţi obţine o pentagramă, steaua cu cinci colţuri.

Traseul acestei figuri ne arată că trebuie să trecem (pe) deasupra dualităţii pentru a accesa steaua cu cinci colţuri. Corelaţia pentagramei, cercului şi crucii simbolizează calea pe care este chemat căutătorul. Ieşirea din lumea lui patru, devine posibilă omului prin predarea întregii sale fiinţe lumii unităţii, lumii lui unu. Sufletul i se conformă ca şi pentagramă, steaua cu cinci colţuri.

Când studiem un pentagon, putem recunoaşte o legătura cu infinitul, dacă trasăm desenul următor: plecând dintr-un colţ, de exemplu cel de sus, putem construi un ansamblu de pentagoane care se intercalează chiar unele în altele prin laturile lor şi devin tot mai mici şi tind spre colţul ales prin care sunt legate între ele. Dar consideraţi acum că se constuiesc atâtea pentagoane sau pentagrame, încât ar trebui ca, înghesuite unele într-altele, să descrie o suprafaţă, întinzându-se la infinit. Atunci puteţi considera colţul ales ca fiind simbolul microcosmosului, în care se reflectă secretele macrocosmosului.

Pentagrama ascunde încă un secret: acela al numărului de aur sau al „secţiunii aurite”. Chiar toate mădularele omului corespund acestui raport. Dacă un om de talie normală îşi îndepărtează braţele, lungimea celor două braţe întinse se raportează la lăţimea umerilor plus lungimea braţelor ca aproximativ numărul de aur sau „sectiunea aurită”. Aceasta arată că, deşi există o fărămiţare a întregului, bucăţile separate rămân întotdeauna legate de întreg, de tot. Omul cu cele cinci simţuri ale sale este o entitate abătută de la lumea divină, dar el poate regăsi în el însuşi imaginea acestei lumi în tot felul de modalităţi. În opera Cabbala a lui Heinrich Cornelius Agrippa descoperim deja în Evul Mediu, forma corpului omenesc cu braţele şi picioarele depărtate ca reprezentare a unei pentagrame.

Omul este chemat la libertate şi ca unealtă posedă un corp care arată o anumită conformare a împărţirii divine, şi anume, în special arată asta membrele sale care servesc pentru acţiunile sale.

Dacă omul urmează drumul evoluţiei conştiinţei sale şi prin creşterea acesteia el obţine mai multă cunoaştere, libertatea şi autonomiea sa se vor mări. Un astfel de individ are alegerea de a utiliza libertatea sa în două direcţii. În ebraică, a cincea literă a alfabetului este „He”, care înseamnă un fel de fereastră, deschidere. Printr-o fereastră noi putem privi afară şi înăuntru, la fel şi prin poartă. Printr-o fereastră ne parvine lumina şi privim lumea exterioară.

Descoperim două feluri în care poate fi prezentată o pentagramă. La una, un vârf al pentagramei arată înspre sus, iar la cealaltă, în mod invers, arată două vărfuri înspre sus. Această a două prezentare indică dualitatea şi este asociată cu „răul”, cu diavolul cu două coarne.

Drumul descris până aici de la unu la cinci cuprinde debutul evoluţiei conştiinţei, etapele de percepţie, ale crizei şi ale deciziei, din care ne parvine înţelegerea sensului dobândit. Acest drum cuprinde şi o crescândă aprofundare şi purificare în lumea materiei datorită recunoaşterii aspectelor opuse şi efemere ale existenţei pământene. Astfel drumul se interiorizează şi abordează principiul spiritual al inimii.

Astfel din patru se ridică cinci. Prin ansamblul experienţelor şi purificărilor noastre care se înşiruie, putem recunoaşte principiile vieţii şi începem în faza a cincea, să ducem o viaţă concretă, conform legilor spirituale. Şi astfel intrăm pe calea iniţiatică: renaşterea interioară din Spirit, din scânteia de spirit din inimă. Această cale poate fi recunoscută şi în simbolurile autentice ale geometriei, mai ales în cel al pentagramei.

ŞASE
Precum în ciclul „unu-doi-trei”, trei este raportul între polii unu şi doi care antrenează o schimbare de plan, la fel şi şase, se plasează – în raportul dintre, pe de o parte lumea materială concretă cu inconştienţa sa spirituală (lumea lui patru) şi individul devenit conştient din punct de vedere spiritual (lumea lui cinci), pe de altă parte – şi care conduce pe un plan cu totul nou.

Ciclul patru-cinci-şase reprezintă creaţia vizibilă. Cifra şase prezintă lumea celor vii, în care patru şi cinci sunt legaţi între ei. În Geneză se spune că primul cuplu a fost creat în a şasea zi şi prin asta creaţia a fost împlinită.
În natură regăsim nucleul fundamental al lui şase în numeroase moduri ca bază a vieţii: sub forma carbonului, elementul chimic de bază al vieţii organice, care ocupă locul şase în sistemul periodic al elementelor chimice. Într-adevăr, benzenul, compus din şase atomi de carbon, un inel plat susţinând o structură de legătură specială, este principala piatră de construcţie a vieţii organice, formula sa chimică este C6H6.

Ca bază de viaţă, omul are nevoie de lumea creată (planul lui patru). Acest plan are ca bază lumina. Cele două componenete patru şi cinci se străduiesc să se contopească unul în altul, peste principiul şase. 5
Geometria în cele două dimensiuni ne conduce la steaua cu şase colţuri: steaua lui David, care apare sub forma a două triunghiuri care se încrucişează prin vârfuri. Unul descendent care poate reprezenta Spiritul materializat, şi celălalt ascendent, care poate fi interpretat ca imagine a materiei spiritualizate. Cele două mişcări opuse arată că ele constituie o unitate. Aici puteţi vedea de asemenea, în mod evident, necesitatea polarităţii.
În spaţiu, patru este reprezentat geometric prin cubul cu şase feţe, saşe pătrate. Dacă-l desfăşurăm formează o cruce, baza sa este un pătrat. Şase aminteşte de perfecţiune, el este cel care-i dă naştere în lume.
Misticii şi cabaliştii evrei ne arată că şase ocupă un loc de onoare deoarece reprezintă al şaselea sefirot, „Tipheret”: frumuseţea.

Printre numere, şase este de asemenea considerat numărul perfecţiunii deoarece el este suma părţilor ei: 1 + 2 + 3 = 6 şi el este divizibil cu fiecare dintre ele. Şase este numărul organizării perfecte în materiei. De exemplu el face posibilă realizarea unei suprafeţe perfecte, deci o suprafaţă lipsită de noduri. Este de asemenea numărul structurii ideale, al statului ideal: natura ne redă o astfel de imagine sub forma fagurelui de miere.
Există în natură multe exemple care ne dovedesc că manifestarea unităţii şi perfecţiunii sunt posibile numai datorită polarităţii. Un fulg de zăpadă se produce datorită faptului că într-un nucleu (care este o contopire) se formează o figură cu şase colţuri prin apă cristalizată. Fără acest nucleu nu ar putea să apară structura miraculoasă a unui fulg de zăpadă.

Deci, polaritatea şi dualitatea nu exclud perfecţiunea, ci conduc la ea: conştiinţa primeşte astfel capacitatea de a o concepe.

Şase este şi numărul forţei sexuale, o forţă ce împinge către unitate şi perfecţiune. Finalitate sa este uniunea perfectă necarnală a bărbatului cu femeia, care este reprezentată de nunta alchimică: unirea sufletelor purificate cu Spiritul etern. Poveştile şi miturile ne relatează aceasta în tot felul de moduri. Fiinţa omenească se serveşte de forţa sa sexuală conform liberului său arbitru. Ea se poate pierde în exterior conform aparenţei fizice sau, pe un plan superior, ea poate deveni un izvor de intuiţie şi forţă creatoare, care cuprinde iubirea pentru toţi şi toate.
Numărul şase ne învaţă că creşterea, plenitudinea, şi unitatea se pot manifesta dacă am dobândit capacitatea şi puterea de discernământ. În plenitudinea sa, şase operează pentru ca noi să ne desprindem de legăturile terestre şi să depăşim limitele acestei lumi. Astfel, ciclul patru-cinci-şase este calea purificării interioare şi a percepţiilor, a sentimentelor, voinţei şi acţiunilor. Iată de ce este necesar să dezvoltăm disciplina personală, să o consolidăm şi să o menţinem. Şi astfel ajungem la numărul şapte.

ŞAPTE
Şapte marchează deschiderea celei de-a treia triade: şapte-opt-nouă, rezumată aici pe scurt.
Şapte este numărul deplinătăţii, al desăvârşirii, numărul trecerii frontierei, începutul conştiinţei cosmice. Este suma lui trei plus patru, a materiei şi a Spiritului.

În geometrie, nu putem construi o figură cu şapte vârfuri în mod tradiţional cu linia şi compasul.
În şapte dispar suprafaţă şi spaţiu. Şapte este un număr sacru (septos = sacru). Totul este organizat şi structurat conform lui: cerul, creaţia şi lumina. A şaptea zi e sfântă. Şapte este de asemenea numărul Apocalipsei unde apar şapte comunităţi sau biserici, şapte trompete, şapte sigilii, şapte spirite ale lui Dumnezeu ...
Mai departe există cele şapte raze şi cele şapte porţi ale iniţierii. Cu lumina lor spirituală, ele ating omul care s-a pregătit în interior pentru asta şi trezesc elementul nemuritor în el. Şapte este numărul revirimentului fundamental şi al eliberării. Precum imagini-oglindă, precum mesageri ai divinului, pe pământ sunt cele şapte culori: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet, toate cuprinse în culoarea albă, precum cele şapte sunete ale gamei muzicale: do, re, mi, fa, sol, la, si.

Cunoaştem de asemenea ritmul dezvoltării vieţii omeneşti prin faze de câte şapte ani. Celule corpului omenesc se reînnoiesc în întregime la fiecare şapte ani.

Şi în poveşti apare cifra şapte. Se vorbeşte de şapte munţi, de şapte văi, de şapte corbi, de Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici...

Geometria arată importanţa lui şapte într-o manieră sobră. Pe un cerc, prin şase puncte la egală distanţă, trasaţi şase cercuri atingându-se unele de altele într-un singur punct. Dacă trasaţi un cerc în mijlocul acestor şase, el atingându-le pe fiecare într-un singur punct, acest al şaptelea cerc are acelaşi diametru ca celelalte şase. Dacă am considera aceste şase cercuri drept lumea lui şase (care reprezintă întotdeauna perfecţiunea), acestea sunt ca susţinute prin al şaptelea cerc (lumea lui şapte). Este atunci vizibil că, pe de o parte al şaptelea cerc e creat de lumea lui şase şi, pe de altă parte el reprezintă principiul conducător al lui şase.
În Faust Goethe a scris:
„Din cinci şi şase,
Baba îţi spune,
Faci şapte şi opt,
Şi totu-i copt!”

OPT
Precum şapte, şi polul lui opus, „opt” evocă natura non-materială. La rândul lui şi el reprezintă o polaritate, însă pe o spirală mai elevată:
 
 8 = 2 × 4 = 2³

Pe drumul spre opt, tensiunea lui doi se transformă şi se rezolvă. Prin forma sa, opt manifestă divinul originar (cu ajutorul lui trei). Opt leagă insondabila inconştienţă omenească de cel mai înalt vârf al spiritului său. Examinările pe care omul le întâlneşte în opt sunt cele ale puterii, şi anume prin trezirea forţelor supranaturale. Ele pot fi utilizate din nou în două moduri: fie forţându-se a se atinge înălţimile Spiritului, fie cedând tensiunii ocultismului. Limba olandeză are numeroşi termeni compuşi cu cuvântul opt(acht), adică atenţie, stimă, consideraţie ... Cu opt creşte responsabilitatea de a utiliza forţele luminii de fiecare dată în modul corect. În opt se află împlinirea vieţii în cea mai înaltă responsabilitate. Este numătul eticii, al purităţii intenţiilor.

NOUĂ
Nouă cucereşte definitiva biruinţă asupra roţii naşterii şi a morţii şi înseamnă eliberarea definitivă. El este rezultatul lungului drum de purificare ce merge din materie până la reînviere în viaţa eternă. Friedrich Weinreb scrie în Zahl, Zeichen, Wort (Număr, Semn, Cuvânt): „Tradiţia spune că „teth”, a noua literă a alfabetului ebraic, este uterul, deci domeniul unde se dezvoltă noul, unde el creşte şi apoi ajunge la apariţie. Prin asta anticii nu înţelegeau numai uterul omenesc ci, în general obscuritatea în care se pregăteşte noul pentru a apărea la lumină.” 6
„Iar nouă-i unu.
Şi zece niciunul.”

ZECE
Zece e simbolul împlinirii, plenitudinii. În el se releagă „unu” la zero, şi se termină şirul de cifre care începe cu „unu” şi revine la „unu”, dar într-un un plan superior. În spatele lui „unu” se află atotputernica plenitudine a lui Dumnezeu cel ascuns (cercul lui zero), manfestându-se în zece. Cu zece apare un nou plan, începutul unui nou ciclu.
Modul în care putem înţelege calitatea numerelor este redat doar printr-un mic rezumat în acest articol. Dacă pătrundeţi mai adânc în secretele lor, atunci puteţi descoperi o structură de ordine, care se reflectă atât în formele geometrice de bază, cât şi în corpurile platoniene.

Numerele, formele şi corpurile care se dezvoltă din ele, ne pot ajuta să decriptăm legile vieţii. Înţelepciunea care se ascunde în ele ne luminează asupra secretelor cosmosului şi asupra învăţăturilor înţelepţilor din multe popoare.
Ele ne indică o cale care ne face să înţelegem sensul vieţii şi misiunii noastre ca fiinţe omeneşti. Numerele, formele şi corpurile vor să ne spună ceva.
Haideţi să le ascultăm mesajele.

Surse:
Heinrich Elijah Benedikt, Kabala ca drum de iniţiere evreiesc-creştin
Ernst Bindel, Fundamentul spiritual al cifrelor,
Konrad Dietzfelbinger, Pitagora.Unitatea între ştiinţe naturale şi religie,
Marie-Louise von Franz, Cifră şi timp,
Priya Hemenway, Codul secret. Formula secretă care determină artă, natura şi ştiinţele naturale.
Peter Schottler şi prieteni, Răsfrângere şi trecere
Michael Stelzner, Formula lumii a nemuririi
Rolf Umbach, Despre zborul peştilor
Friedrich Weinreb, Cifră, semn şi cuvânt
Christa Zettel, Secretul cifrei