Oraşului ideal

În zbor de pasăre deasupra oraşului ideal

În secolele trecute, reputaţia oraşelor era adesea una rea. Ele erau locuri murdare şi nesănătoase, în care oamenii trăiau în sărăcie şi mizerie. Cine avea bani trăia în afara oraşului. Primele oraşe au luat naştere la răscrucea drumurilor negocianţilor sau pe malurile întărite ale marilor fluvii. Când timpurile erau prospere, aceste oraşe atrăgeau mulţi străini, care contribuiau de asemenea la formarea caracterului oraşului. Dar dacă timpurile erau rele, aceşti străini o duceau greu, şi adesea se întâmpla să fie învinuiţi pentru apariţia mizeriei.

În Antichitate existau idei diferite cu privire la cum trebuie să arate un oraş ideal. Drept model servea legendarul Atlantis, care poate a existat doar pe hârtie. Dar şi Atena şi Alexandria au servit un timp oarecare drept model. Cuvântul grec „polis” înseamnă însă mai mult decât o adunare de case locuite şi clădiri publice, incluzând şi terenul de jur împrejurul oraşului, de unde provenea hrana pentru oameni. Multe oraşe greceşti fondau colonii pe coastele Mării Mediterane şi pe cea a Mării Negre. Pentru aceste colonii, oraşul-mamă era metropolis-ul.

Primii creştini nu deţineau o imagine concretă cu referire la oraşul ideal, cel puţin nu cu referire la unul pământean. Ei aveau viziunea „Ierusalimului ceresc”. Existenţa acestui oraş se putea experimenta deja în cursul vieţii pământene, şi anume prin calităţi ale sufletului precum credinţă, bună dispoziţie, milostenie şi iubire. Doar cu mult mai târziu au apărut reprenzentări ale ţărilor şi oraşelor ideale.

TREI PERIOADE Pe baza unor anumite cuvinte profetice, la începutul Evului Mediu se presupuneau următoarele: Christos va reveni pe Pământ şi astfel va începe „Împărăţia păcii celor o mie de ani”, o perioadă de mare pace, a bunăstării şi a dreptăţii. Învăţătura despre această „Împărăţie de o mie de ani” se numeşte Chiliasm.

Ioachim di Fiore (1145-1202) a dat acestei idei o nouă direcţie. După un studiu profund de ani de zile, el era ferm convins că în Biblie se află ascuns un mesaj clar cu referire la asta. El nu utiliza „Cartea” doar ca sursă pentru discuţii morale şi dogmatice, ci şi ca ajutor pentru a înţelege dezvoltarea istorică şi pentru a o prezice. Şi iată că el şi găseşte un cod cu care putea să interpreteze evenimente şi acţiuni ale persoanelor din Biblie. El deosebea trei perioade care se succedau:

1. perioada Tatălui şi a legii,
2. perioada Fiului sau cea a Evangheliei,
3. perioada Spiritului Sfânt.

Această a treia perioadă care urma să vină va fi, în raport cu primele două perioade, ca cea a luminii zilei faţă de lumina stelară sau faţă de zorii zilei, precum vara caldă faţă de iarnă şi primăvară. Această perioadă va fi Sabatul pentru om. Atunci, lumea va deveni o mare comunitate, o fraternitate, o „împărăţie a sfinţilor”, care va dura o mie de ani. Influenţa lui Ioachim di Fiore a fost foarte mare, iar ideea celor trei perioade succesive a fost preluată de către mulţi gânditori. După el, mulţi filozofi ai istoriei au preluat concepţia despre o istorie a omenirii care decurge în trei perioade. Trăsături ale acestei idei le găsim şi la filozofii germani Lessing, Schelling şi Fichte. Filozoful francez Auguste Comte (1798-1857) privea istoria ca o creştere de la faza teologică spre cea metafizică, şi mai departe spre cea ştiinţifică (şi pozitivistă). Karl Marx a descris această dezvoltare ca fiind una de la comunismul primitiv la societatea de clasă şi în final la comunismul adevărat.

„UTOPIA” LUI THOMAS MORUS Prima imagine „modernă” a unui oraş ideal a descris-o Thomas Morus, sfătuitor al regelui Angliei, Henri VIII. În anul 1516, el a scris opera sa „Utopia”, care cuprinde 110 pagini. Conform modei acelui timp, ea este scrisă sub forma unui reportaj de călătorie. La acea vreme, descrieri de călătorie erau foarte la modă. Morus a scris opera sa sub formă de parodie. În Utopia, el prezintă multe soluţii practice pentru gravele probleme ale Angliei şi ale restului Europei de atunci.

Morus era un om pios, ataşat de biserică. El se împotrivea reformelor radicale. Aşadar, este clar că în Utopia el a combătut multe obiceiuri şi idei morale precum eutanasia, căsătoria preoţilor, separarea fondată pe acord reciproc, toleranţa religioasă şi altele care mai existau în acest stat... teme care reveneau de fiecare dată în actualitate, şi împotriva cărora Morus a luptat întreaga sa viaţă. Ţelul lui era de a arăta, că convieţuirea creştină trebuie să fie deasupra acestor stări existente în Utopia. Deci, Utopia era cu totul altceva decât descrierea unui oraş ideal. De exemplu, controlul social era atât de mare, încât cititorul zilelor noastre îşi aminteşte de opera „1984” a lui George Orwell.

Surse importante cu referire la descrierea unui oraş ideal găsim atât în Biblie, cât şi în literatura clasică: domeniile paradisiace şi tărâmurile eleusine, cât şi „Ierusalimul ceresc.” Acestea vor apărea atunci când va începe „Împărăţia de o mie de ani”, odată cu revenirea lui Christos. Iar despre aceasta se credea că se va întâmpla în viitorul apropiat.

ORAŞUL LUI HERMES În sec. XII şi XIII, când creşte bunăstarea oamenilor din oraşele apusene, pentru prima dată în Antichitate se începe mărirea planificată a acestor oraşe. Cele noi se construiau după o proiecţie orinzontală foarte severă. Adesea scopul era protejarea locurilor strategice, şi de aceea, zidurile oraşelor se întăreau din ce în ce mai mult. Desigur, cu aceste ocazii, se năşteau iarăşi idei noi cu referire la oraşul ideal. La sfârşitul sec. XVI, viziuni ale viitorului se conturau
într-o manieră mai concretă.
Existau grupări de oameni care doreau să concilieze protestanţii cu catolicii. Oare nu ar fi posibil, ca creştinii să trăiască în pace unii cu alţii? Chiar şi acest lucru a fost privit ca fiind o utopie.
Ideile şi gândurile din scrierile ermetice circulă cam pe acelaşi nivel. Ele erau scrise în limba greacă şi apăruseră pe piaţă cam după căderea oraşului Constantinopol în anul 1453.
Se credea că ele datează din timpul lui Moise, deci aprox. cu 1200 de ani înaintea lui Christos şi că ele ar fi scrise de către Hermes Trismegistul. Printre altele, ele oferau posibilitatea de a reduce diferenţele aparente prin faptul unicei surse, din care provin: Dumnezeu.
Unul dintre autorii şi filozofii cei mai importanţi, care au fost tare impresionaţi de scrierile hermetice, a fost Giordano Bruno (1548-1600). El ajunsese la cunoaşterea că există un univers infinit, cât şi nenumărate lumi.

El a fost unul dintre primii care a evocat ideea că creştinismul are la bază surse egiptene, cât şi faptul că au fost preluate simboluri si denumiri din Egiptul vechi. Din această cauză, în anul 1600, el a fost ars pe Campo di Fiore în Roma.
Surse caldeice ne relatează că în estul Egiptului, Hermes planificase şi construise un oraş deosebit. El avea 12 mile lungime, iar în centru avea un palat cu patru porţi. La poarta estică păzea simbolul unui vulture vorbitor, în apus un taur, în sud un leu, iar în nord un câine păzitor. Nimeni nu putea intra în oraş fără a deţine un permis. Hermes amenajase şi o grădină, în mijlocul căreia creştea un pom care avea toate fructele. Un turn de foc încorona oraşul, care strălucea în fiecare zi în altă culoare, într-un ritm de şapte zile. De-a lungul fluviilor care înconjurau oraşul erau poziţionate simboluri, care protejau faţă de tot ce e josnic şi plin de necaz; deja prin prezenţa acestor simboluri, locuitorii deveneau plini de virtute. Numele oraşului era Adocetyn. Urmele lui se găsesc în multe texte despre oraşe şi state ideale, chiar şi în opera „Statul Soarelui” a lui Tommaso Campanella.

ORAŞUL SOARELUI La fel ca şi prietenul său Giordano Bruno, şi Tommaso Campanella intrase în ordinul Dominicanilor. În anul 1592, el fusese luat prizonier pentru aceleaşi păreri eretice ca şi Giordano Bruno şi aruncat ca şi acesta, în aceeaşi închisoare în Roma. Dar el a reuşit să scape de moartea prin jugul de foc. În 1595, el a fost eliberat. Trei ani mai târziu a fost închis din nou pentru că încercase să organizeze o revoltă contra spaniolilor. La organizarea acestei revolte, o prezicere veche - conform căreia în 1600 va începe un nou timp – a jucat un rol important. Conform părerilor contemporanilor, Campanela era un om înalt, îndrăzneţ, şi se pare că a avut o mare influenţă asupra mediului său. Printre altele, lui i se datorează profeţia potrivit căreia soarele se va apropia mai mult de Pământ. Răscoala contra spaniolilor a dat greş. De data aceasta, Campanella a fost predat Inchiziţiei, care l-a torturat ani de zile în închisoare. În 1601 el a fost adus într-o închisoare în care a primit permisiunea de a citi şi a scrie. Aici a fost concepută opera sa Citta del Sole. Ediţia originală italiană nu a fost publicată în timpul vieţii sale. În 1623 a apărut în Germania o versiune latină a ei. Abia în 1626, Campanella a fost lăsat liber, pe baza cuvântului lui de onoare. El a murit în Franţa, în 1639.

La fel precum Morus, cât şi alţi autori care au scris despre statul ideal sau despre oraşul ideal, şi Campanella s-a văzut confruntat cu o problemă foarte specială: totul va funcţiona în maniera cea mai bună într-un stat, dacă îl vor conduce oamenii cei mai înţelepţi. Doar oare într-o lume imperfectă cum se pot recunoaşte oamenii cei mai înţelepţi? Şi chiar dacă ei au fost recunoscuţi, oare cum se poate proceda ca ei să şi conducă ţara?

Problema se adevereşte a fi nesoluţionabilă. Se evita problema prin declarea existenţei unui astfel de stat ideal, însă modul în care s-ar fi format acesta rămânea voalat în ceaţă. Şi Campanella a prezentat descrierile sale sub forma unui reportaj de călătorie. De data aceasta personajul, un amiral generos, prezintă descrierea sa unui cavaler al Ordinului Ospitalierilor: „Într-o câmpie întinsă se ridică un deal măreţ, peste care este construită cea mai marea parte a oraşului. ... Ea este împărţită în şapte cercuri sau inele, denumite după şapte planete. De la unul la altul se ajunge pe patru străzi asfaltate, precum şi prin patru porţi, care indică înspre patru direcţii pe cer . ... Pe vârful dealului este un platou, în mijlocul căruia se ridică un templu, clădit cu mare virtuozitate. ... Templul este de o formă perfect rotundă. El nu este închis prin ziduri, ci stă pe coloane puternice, bine lucrate. Marea cupolă ... are în mijlocul ei un mic turnuleţ, care se înalţă încă şi mai în sus; în acesta este o deschidere, prin care iese înspre afară altarul. ... Pe altar nu se vede altceva decât o mare sferă, pe care este prezentat firmamentul, cât şi o altă sferă pe care este reprezentat Pământul. Pe mai departe, pe bolta marii cupole se văd toate stelele cerului, de la prima mărime până la a şaptea, desemnate cu numele şi cu forţele lor, prin care ele îşi exercită influenţa lor asupra lucrurilor pământene.”

Zidurile oraşului erau decorate în afară şi în interior cu portrete ale lui Moise, Osiris, Jupiter şi Mercur. Un loc important îl deţinea Christos şi cei 12 apostoli ai săi. Influenţa astrologiei asupra Statului Soarelui a fost deosebit de mare. Campanella a utilizat cunoştinţele sale ca bază pentru construirea politică şi socială a Utopiei sale. Pe baza astrologiei, conducătorii conştienţi, harnici şi chibzuiţi ai statului utilizau înţelepeciunea lor în favoarea cetăţenilor. Ei formau o Ierahie. „La ei, Domnul suprem este un preot, pe care îl numesc în limbajul lor HOH; în limba noastră, am spune: Metafizicus. Acesta este conducătorul tuturor lucrurilor lumeşti şi spirituale, şi toate afacerile şi certurile sunt decise în final prin decizia sa.” El mai este numit şi Sol. Sub el sunt poziţionate cele trei principii magistrale: „Putere”, „Înţelepciune” şi „Iubire” sau Pon, Sin, Mor.

Pon (sau putere) este responsabil pentru lucrurile militare şi politica exterioară. Sin (sau înţelepciune) este responsabil pentru ştiinţă, cultură şi predare. Lui îi sunt supuse, printre altele: astrologia, cosmografia, politicienii, medicul şi moralistul. Mor (sau iubirea) este responsabilă pentru perpetuare, educaţie, ştiinţa vindecării, ştiinţa plantelor, recoltă şi mesele zilei.

În gândirea lui Campanella, acestea sunt cele trei principii principale ale existenţei. Acestora sunt diametral opuse: tiranie, sofism (raţionament aparent corect, dar în fond incorect, construit astfel în scopul de a induce în eroare), făţărnicie. Acestea nu-şi găsesc locul în Statul Soarelui.

CHRISTIANOPOLIS În practică, idealurile se arată a nu putea fi atinse. În sec XVII, când peste Europa bântuiau războaiele religioase, ideea statelor ideale a fost acceptată doar de către puţini.

Cartea Christrianopolis a lui Johann Valentin Andreae este un exemplu pentru un stat tolerant. Cartea apăruse în 1619, un an după izbucnirea războiului, care avea să dureze 30 de ani. Armate catolice franceze şi protestante suedeze treceau prin Germania şi se combăteau reciproc în coaliţii schimbătoare cu statele mici ale acestei ţări. Acesta a fost războiul religios cel mai sângeros al acelui timp. Cam o treime a populaţiei de pe atunci a căzut pradă acestor lupte.
În 1627 apăruse o altă Utopie: Noua Atlantidă a lui Francis Bacon (1561-1626). Aici, reportajul începe cu navigatorii unui vapor, care se află în drum din Peru spre China, şi care vor să atingă Japonia. Dar ei naufragiază pe o insulă necunoscută. Aceasta este ţara Bensalem, o naţiune christică, în care domină toleranţa socială şi religioasă, şi cu referire la Evrei. Diferit de viziunea lui Campanella, aici familia este fundamentul de bază al societăţii.

Se arată că locuitorii din Bensalem (chiar şi însuşi F. Bacon) asimilează continentul America cu cel al Atlantidei. Conducerea spirituală a oraşului Bensalem se află în mâna unui Consiliu al Înţelepţilor, denumit Casa lui Solomon. Ţelul lui este obţinerea de cunoştinţe asupra cauzelor şi mişcărilor ascunse ale lucrurilor, cât şi de a mări graniţa dominaţiei omului, în scopul ca el să fie capabil să descopere şi să dezvolte toate lucrurile. Ţelul lui Bacon a fost mărirea cunoştinţelor oamenilor, dar nu cu referire la ceea ce este „bun” sau „rău”, precum în secolele precedente, ci asupra naturii. Ştiinţa ar trebui să se elibereze de credinţă şi superstiţie, şi să se concentreze asupra îmbunătăţirii circumstanţelor de viaţă ale omului.

La sfârşitul sec. XVII şi în sec XVIII, mai apar scrieri utopice despre state ideale, dar ele servesc mai mult criticii faţă de societatea existentă atunci. Una dintre satire – chiar la adresa descrierilor de călătorie - a fost de exemplu opera Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift (1726). Această carte a devenit imediat foarte populară şi citită peste tot, atât în Parlament, cât şi în camera copiilor.

PARADISURI ALE MUNCITORILOR? La începutul sec. XIX, câţiva idealişti încercaseră să realizeze o utopie. Robert Owen (1771-1858), un fabricant englez de bumbac, prin 1930 îşi dădu silinţa să îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale muncitorilor. El înfăptuia asta dintr-un punct de vedere pur spiritual. El spunea că „lumină şi aer” ar fi indispensabile pentru o viaţă sănătoasă şi fericită.

În timpul de după revoluţia din februarie 1848, Louis Blanc (1811-1882) făcuse în Franţa o încercare cu „locuri de muncă naţionale”. La această încercare, Statul punea la dispoziţie locuri de muncă. De la această încercare de a fonda un „paradis al muncitorilor”, Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895), se îndepărtau clar prin al lor Manifest comunist (1847). Acest debut îl numeau „socialism critic-utopic”, astfel conceptul de „utopie” a primit o conotaţie negativă.

Intenţia lui Marx şi Engels a fost de a oferi o „descriere ideală” a căii spre o societate ideală. Pentru realizarea acesteia, o revoluţie ar fi inevitabilă, dar ea ar fi însemnat doar începutul unei schimbări. În diferite locuri ale lumii s-a încercat să se realizeze un ideal într-un mod riguros. Multe astfel de tentative au apărut în dictaturi, care, din fericire, au trecut toate. Este clar faptul că realizarea trebuie căutată pe un alt nivel.