Perspective

Raza de acţiune a capacităţii noastre de percepţie este enormă. Scrutăm cerul înstelat până la ani lumină distanţă; auzim venind de departe tornada; cu zile, chiar cu săptămâni în avans simţim ameninţarea cutremurului; avem frisoane în apropierea unui câmp de tensiune.

Raza de acţiune a capacităţii noastre de percepţie este enormă. Scrutăm cerul înstelat până la ani lumină distanţă; auzim tornada venind de departe; cu zile, chiar cu săptămâni în avans simţim ameninţarea cutremurului; avem frisoane în apropierea unui câmp de tensiune. Dar pe omul abătut de necazuri, aflat lângă noi în metrou, nu-l luăm în seamă.

Percepţia noastră e limitată de puterea cu care ne-a înzestrat natura, şi pe care o desemnăm cu termenul de „conştiinţă”. Ceea ce se află dincolo de această conştiinţă nici măcar nu există pentru noi; mai mult sau mai puţin, putem presupune vag câte ceva. Totuşi, din cauza imensului câmp de observaţie pe care-l deţinem, avem o părere foarte înaltă despre această conştiinţă. Părere nu cu totul neîntemeiată, cel puţin în contextul dezvoltării personalităţii; chiar dacă aceasta este şi rămâne o conştiinţă de sine. În realitate, aceasta nu face decât să tot privească în mica sa lume, spre tot ceea ce se raportează la ea.

Am ridicat un mic zid în jurul universului nostru personal: acea lume definită de „eu sunt”. Este adevărat că, de-a lungul secolelor, omenirea a acumulat un potenţial deloc neglijabil de cunoştinţe, experienţe şi înţelegeri cu privire la ea însăşi, cât şi în interiorul acestei mici lumi. Însă, în realitate cu greu avem vreo idee de unde venim, cine suntem sau despre ceea ce avem de făcut aici. Aproape în fiecare zi întâlnim situaţii de neînţeles, imposibile sau absurde, pe care le suportăm resemnaţi. Trăim într-un fel de vis, a cărui trezire este în permanenţă iminentă, dar neîncetat amânată.

Acest vis ne menţine prizonieri în interiorul unui domeniu, care a fost descris de către cei care au aruncat o privire dincolo de frontiere, ca fiind „închis în el însuşi”, sau ca un „cerc de netrecut”.

Poate că am încerca să interpretăm acest domeniu drept o noţiune cvasi geografică, însă nu bolta cerească îi constituie limita, ci conştiinţa noastră. Oarecum ne putem da seama de aceasta. Acest minunat creier uman a ajuns să realizeze că aşa-zisul acces nelimitat la orice cunoaştere şi înţelegere ar marca cu precizie chiar limita. Această înţelegere a dat poate naştere la conceptul de „conştiinţă”, pe care dicţionarul (Robert) o defineşte ca fiind „facultatea de a-şi cunoaşte propria realitate şi de a o judeca”. Această definiţie nu ne dezvăluie o viziune prea largă.

Cu toate acestea, nimic nu împiedică zvonurile să circule, lăsând să se înţeleagă că între cer şi pământ există cu mult mai mult decât supoziţiile generate de observaţiile noastre. Ar exista în noi indicii despre o cu totul „altă” realitate decât cea cunoscută, dar care nu ne acordă încă posibilitatea verificării. O regiune, o realitate ale cărei reprezentări şi sugestii sunt inaccesibile raţiunii noastre şi, deci, rămân pururi mere ale discordiei, precum şi existenţa sau inexistenţa unei fiinţe superioare sau a unei lumi de dincolo, populată cu entităţi istorice sau legendare. Există astfel un orizont insesizabil asupra cotloanelor percepţiilor noastre sau arhetipurilor şi simbolurilor, – dincolo de inteligenţă şi de demonstraţiile sale, – întreţinând imperturbabil amintirea unei alte realităţi: reală pentru unii, un articol de credinţă pentru alţii şi, pentru cei mai mulţi, hrană pentru sufletele simple.

Cel care în pofida a toate îşi îndreaptă atenţia către lumea de dincolo până la graniţele sale, se ţine bucuros de a patra dimensiune. Numai că, Realitatea nu se opreşte la teoriile multidimensionale, Realitatea este o unitate simplă: este ceea ce ESTE.

În această privinţă se vorbeşte uneori şi de „Tot” sau de „Cuvânt”, care este fără formă sau localizare demonstrabilă, şi care, totuşi, interpenetrează totul, căci este omniprezent. Dincolo de percepţiile noastre, între lumea materială şi cea a Spiritului există schimburi fără obstacole. Într-adevăr, aceste două lumi nu au fost niciodată separate cu adevărat. Zidul, pe care gândurile noastre l-au ridicat în jurul micii noastre lumi, se dovedeşte a fi o iluzie optică hrănită de o ofertă supraabundentă de bunuri materiale care, precum un voal, ascunde ochilor noştri lumea reală. Atâta timp cât nu înţelegem acest lucru, nu vom înceta să cercetăm micul nostru regat în căutarea a ceva nou, a ceva de o valoare reală, care ne va face să exclamăm: „Iată, asta este!”. Continuăm mult timp dar, până la urmă „nu este niciodată chiar asta!”. De altfel, este exact ceea ce include nivelul nostru de dezvoltare, este ceea ce poate fi mai normal, incluzând şi incredulitatea noastră, îndoielile şi batjocurile.

Conform cosmologiei învăţământului universal, „era noastră a Pământului” nu este decât faza de început a costruirii unei conştiinţe de sine, o fază ce va permite omului să descopere, – în spatele iluziei acestei lumi, – o fază nouă a evoluţiei sale. Un proces lung şi penibil, printre tentaţiile şi seducţiile materiei, care ne conduce către o formă nouă de existenţă, superioară: este calea destinului nostru adevărat. Aceasta înseamnă clar pentru conştiinţă schimbarea ei, căci în spatele materiei se află Spiritul; în spatele conştiinţei noastre vechi se află conştiinţa universală numită de asemenea conştiinţă cosmică.

Într-o bună zi, paharul experienţelor noastre va fi plin şi ne vom sătura de această lume: nimic nu este veridic, nimic nu rezistă, totul vine şi pleacă la nesfârşit. Acest punct critic atins poate duce la resemnare, sau la amărăciune, dar şi la o trezire, deci la o schimbare a atenţiei. Atunci nu mai acordăm atenţie atributelor vechiului eu: „posesie, onoare, putere”, ci ne orientăm către semnele liniştite ce parvin din regiunile de la graniţele conştiinţei noastre, semne de atâta vreme acoperite de vacarmul pământului. Concomitent are loc o trecere de la „eu” către „noi”, în care se pierde progresiv micul nostru „eu”, pentru a-şi regăsi adevăratul său loc şi importanţa în marele Eu, fondul fiinţei noastre adevărate.
Exprimat în manieră mistică, conştiinţa noastră de sine s-a transformat în Iubire.

Vagile supoziţii de altă dată devin în inima noastră realităţi vii; şi acolo unde orice ieşire ni se părea blocată, acolo ne aşteaptă o perspectivă nouă. Anticile reprezentări părăsesc temporalitatea şi se topesc într-o lumină în care dispar iluziile vechii noastre conştiinţe. Zidurile se prăbuşesc, frontierele se estompează şi într-o grandioasă perspectivă fuzionează vechea şi noua conştiinţă într-o auroră radiantă.