Trăim într-un dialog, totul vorbeşte în noi

„Ci precum este scris: Cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [...] Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.”
(Pavel, I Corinteni,2. 9-10)

Încercaţi să vă imaginaţi „ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit niciodată...”, încercaţi să o faceţi deoarece sunteţi o fiinţă omenească şi doriţi să cunoaşteţi. A dori să cunoşti este un fenomen tipic omenesc. Mai mult, atunci când cunoaşterea noastră se uneşte cu bogata lume a ideilor, prin forţa imaginaţiei ne ridicăm şi depăşim aici-jos, toate creaturile pământului.

Pentru a începe cu începutul, să preluăm formula bine cunoscută din  Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul.” În dimensiunea infinită a începutului, este vorba de sursa, începutul fiecărui univers; acolo unde, în adâncimea sa, oceanul originar al formelor se regăseşte într-un unic, micuţ punct, pe care gnosticii îl numeau „abisul insondabil”... Acolo, în liniştea divină, într-o pace eternă, energia începutului a devenit impuls şi forţă a Spiritului. Din repaosul universului s-a născut mişcarea, se spune în Evanghelia după Toma, sau „Cuvântul” în Evanghelia după Ioan.

„Fiinţa omenească s-a format dintr-un gând al lui Dumnezeu”, se spune; şi prin Cuvânt, prin exprimarea acestui gând, el, omul a apărut. Dacă s-ar încerca o descriere, s-ar putea spune că, din această profunzime, din această linişte, o voce s-a ridicat, care a spus: „Vino la mine!”

Omul era chemat, un dialog începea... Atunci când apare o mişcare, este întotdeauna urmată de o alta nouă. Viaţa este mişcare şi mişcarea emite un sunet, deci totul vorbeşte. Atâta timp cât creaţia este în mişcare, creatorul vorbeşte cu creatura sa. Fiecare om este născut dintr-un cuplu, dintr-un bărbat şi o femeie care sunt cauza existenţei sale. Ei, în cuplu au conceput un copil dar oare tot ei i-au dat forma sau viaţa? Pot oare ei să-i determine lungimea vieţii, sănătatea, sau caracterul, precum bunătatea sa, râsul său, experimentarea durerii sau a dorinţei, această minune care sunt ochii pentru a vedea?

Când un copil se naşte, ne aşteptăm ca el să se poată folosi de toate acestea, pentru a se putea exprima în viaţă, aşa cum e cunoscută de noi. Putem spune că manifestarea vieţii are loc pentru ca ea să fie văzută şi trăită. Ea se regăseşte sub o formă în care ceva vrea să se manifeste, să se exprime. Aceasta ar putea fi primul gând: „Primul născut nemuritor” al Tatălui. În ce scop? Poate pentru a învăţa să vorbească, pentru a fi ca Tatăl, pentru a deveni perfect! „Fiţi perfecţi, aşa cum Tatăl vostru este!”

Hermes Trismegistus spunea:
„Aşa cum zeii sunt posesiunea lui Dumnezeu, aşa este şi omul. Şi posesiunea omului este lumea: dacă nu ar fi omul care să vadă lumea, ceea ce se vede nici măcar nu ar exista. Numai omul vede vizibilul şi înţelege lucrurile spirituale căci ambele nu-i sunt străine. Omul are ambele naturi, cea muritoare şi cea nemuritoare. El are trei forme: fiinţa materiei, fiinţa sufletului şi fiinţa spiritului.( Definiţiile Hermetice, VI,1)

TREI PUNCTE DE PLECARE
Când ni se deschid ochii ca fiinţe omeneşti născute în această lume, şi aşa cum se spune, începem această aventură, suntem imediat confruntaţi cu aceste trei forme ale fiinţei. Ne verificăm în calitate de conştiinţă, îi percepem pe ceilalţi în jurul nostru şi natura din jurul nostru. Cu aceasta ne sunt date trei chei pentru a ne pune imediat şi în mod liber, această întrebare şi a răspunde: „ La urma urmei, ce am venit să fac aici, care este menirea mea în viaţă?”

Cheile care ne sunt date pentru a răspunde la întrebare sunt:
1. Natura îmi e profesor;
2. Frecventarea semenilor îmi aduce cunoaşterea de sine;
3. Trebuie să fac cunoştinţă cu „Celălalt” din mine: sufletul.
 
Lumea vi se arată sub aspectul unei surse inepuizabile de impresii, de lucruri de trăit, şi apariţia  unui şir neîntrupt de noi senzaţii. Este posibil ca viaţa să provină dintr-o nevoie şi dintr-o voinţă  de „ceva divin” care doreşte să aducă ceva în manifestare, care doreşte să dea formă la ceva, aşa cum creatorul dă viaţă pentru a se percepe pe sine însuşi.

Dar aceasta ridică o problemă. Ştiinţa gnostică vorbeşte de „tăcere”, ea numeşte aceasta: profunzimea insondabilă a „ne-fiinţei”. Şi din această adâncime de nepătruns răsună chemarea Spiritului care secret, este ascuns în acest a nu fi: „Vino la mine!” -şi creaţia începe.

Acest „insondabil” are în sine „o profunzime, o pace, o tăcere şi o mişcare secretă”. Un astfel de proces se reproduce la fiecare naştere a unei fiinţe omeneşti în materie. Se naşte un om. El nu cunoaşte decât dorinţa după sfera din care provine (mama). Este singurul lucru de care este conştient: conştiinţa a ceva din el care-l cheamă: „Revino!”

UN FOC ÎNTREŢINUT PRIN EL ÎNSUŞI 
Viaţa întreagă reprezintă o cale de evoluţie. Şi dacă schimbul, dialogul între voi înşivă şi lume nu mai poate avea loc, viaţa, evoluţia se opreşte, şi sufletul se retrage. Pentru a ne menţine, cele trei chei pot deveni pentru voi, o sursă de inspiraţie, oferind reînnoire şi aprofundare.
• Natura este profesorul nostru şi al artei de a trăi. Învăţaţi cu ajutorul naturii caracteristicile fundamentale ale vieţii în această lume: şi astfel se pot naşte în om marile întrebări. Iar dacă aprofundaţi subiectul, veţi vedea cum există schimburi permanente între toate şi cum totul este coerent. Natura este efemeră, în continuă schimbare. Veritabilul căutător simte deci, în mod simbolic, că totul este trecător şi poate prelua aceasta drept simbol.
• Prin contactele cu semenii şi cu natura, obţineţi cunoaşterea de sine; a limitelor voastre, de exemplu cu ocazia schimburilor cu un altul, dar de asemenea pe calea compasiunii; a experimentării propriei neputinţe sau a capacităţilor neaşteptate, a ceea ce puteţi sau nu puteţi face. Aceste contacte vă fac să descoperiţi că sunteţi unic, dar apoi vedeţi că şi alţii au aceeaşi experienţă (sau ar putea-o avea)!
În principiu, toţi suntem asemănători, şi de la individual trecem la universal.
•Plecând de la solitudinea conştiinţei de sine, de la experimentarea propriilor limite, ajungeţi la Celălalt în voi înşivă. Cine se cunoaşte pe sine însuşi, poate ajunge să-l cunoască pe Celălalt în sine, sufletul.
Aceasta este învăţătura şcolilor de Misterii. Iniţierea este a tăcea pentru a dialoga cu Celălalt în voi înşivă. Este ceea ce reprezintă imaginea „focului întreţinut de el însuşi”. A gândi este deci a dialoga în sine însuşi.

SOCRATE 
Există numeroase dialoguri minunate redactate de filozofi celebri, de mari înţelepţi şi de mistici umili, de Iisus, de Buddha, sau chiar şi aşa, între voi şi mine. În toate timpurile, peste tot în lume găsim dialoguri care ne antrenează pe căile cercetării de-a lungul vieţii, dialoguri în care putem intra şi noi înşine.

Fără îndoială, Socrate este un maestru al acestui gen de dialog. În fiecare dialog, pune întrebarea capitală: „Cum ar trebui să trăiesc?”. Socrate (469-399 î,d.H) era un personaj bine cunoscut în Atena. El considera că este misiunea sa să parcurgă în fiecare zi acest oraş, înconjurat de discipoli, dintre care mulţi tineri, pentru a se întreţine cu tot felul de persoane asupra „binelui, frumosului şi adevărului”. Despre el însuşi spunea: „sunt moaşa prietenilor mei” (mama sa ere moaşă). „Nu mă preocup de corp, ci de suflet care are nevoie să vină pe lume. Pun întrebări peste întrebări până ce fructul ascuns al înţelegerii  introspective vede deodată lumina zilei.”

El voia să pună în lumină calităţile divine pe care oamenii le posedă fără a şti. Ignoranţa este sursa tuturor relelor. El dorea să-i elibereze de obstacolele şi de limitările care-i tulburau, şi le blocau dezvoltarea sufletului. În două dialoguri cu Tat, Hermes califică drept „torţionari” aceste piedici „care se impun şi vă manipulează inconştient.”

„Tat întreabă pe Hermes: Tată, am în mine torţionari?
Hermes: Sunt în număr mare, fiul meu, într-un număr năucitor!
Tat: Nu-i cunosc, Tată!
Hermes: Această ignoranţă este primul, fiul meu, al doilea este durerea şi suferinţa, al treilea necumpătarea, şi mai sunt încă nouă, căci în total sunt doisprezece. Şi se mai găsesc şi alţii care, în închisoarea corpului, constrâng omul naturii să sufere prin simţurile sale. Atunci când lui Dumnezeu i se face milă de cineva, îi face să înceteze dar nu complet. Şi aceasta explică natura şi sensul renaşterii.”(Gnoza Egipteană Străveche, vol.4, cap.XVIII)
Ignoranţa este cea mai mare plagă a omenirii. Biblia ne transmite acest regret în (Osea4-6): „Poporul Meu se pierde din lipsă de cunoaştere.”, ceea ce reprezintă aceeaşi idee. Aici  lipsa „cunoaşterii” înseamnă a nu fi în „dialog cu Divinitatea”. Şi cum nu aveţi nicio nevoie să cunoaşteţi existenţa Divinităţii, o excludeţi în iluzia că, corpul şi percepţiile sale senzoriale sunt ceea ce este mai elevat în viaţa fiinţei omeneşti. Însă fiinţa omenească este dublă: corpul este muritor şi sufletul nemuritor.
Ar trebui să ne preocupăm în mod serios de întrebarea pusă: ce facem aici-jos? Să ne străduim a ne înţelege situaţia, ce este sufletul nemuritor, „Celălalt” în noi; să ne întrebăm care este însemnătatea noastră, noi care posedăm o formă prin care „eul” nostru se poate exprima; cum putem profita de aceste circumstanţe, în loc să lăsăm baltă problemele aparent de nerezolvat, pe care situaţia şi alegerile noastre le ridică.
Unul dintre dialogurile lui Socrate se referă la căutarea naturii esenţiale a sufletului nemuritor şi a corpului omenesc muritor. Dialogul începe cu întrebarea privind importanţa vieţii omeneşti pentru suflet, deoarece omul moare în timp ce sufletul, merge mai departe. Ar trebui să ne îngrijorăm pentru sufletul nostru?
 Să cităm un fragment din ultima convorbire a lui Socrate, înainte de a muri:
„Să distingem, dacă vreţi, la cele ce există, două feluri de lucruri, cele vizibile şi cele invizibile.”
„Da, să facem această distincţie!” (Phedon)
„Cele invizibile rămân mereu asemănătoare cu ele însele, dar niciodată cele vizibile.”
„Să admitem!”spuse el.
„Bine, dar nu suntem compuşi dintr-un corp şi un suflet?”
„Da!”spuse el.
„Cărei specii, am spune noi că, aparţine şi este înrudit trupul?”
„Bineînţeles, speciei vizibile!”
„Şi sufletul?”
„El nu este vizibil, cel puţin de către om.”
„Dar oare nu vorbim de ceea ce este vizibil sau nu, pentru omul din natură; sau pentru un altul?”
„Pentru omul din natură”.
„Atunci ce am spune despre suflet, este el vizibil sau nu?”
„Nu este vizibil” […]
„Deci invizibil.”
„Da!”
„Totuşi nu remarcasem noi mai devreme că sufletul, când se serveşte de corp pentru a percepe vreun obiect prin auz, văz sau cu un alt simţ - căci a percepe ceva cu ajutorul corpului, înseamnă a se servi de simţuri - nu remarcasem  că el este atras de corp  către ceea ce este întotdeauna schimbător. Şi el se rătăceşte, se tulbură ca şi cum ar fi   ameţit, deoarece este în legătură cu lucruri efemere?”
„Cu siguranţă.”
„Însă dacă el contemplă ceva prin el însuşi, se orientează către o altă lume, către fiinţa pură şi imuabilă, una şi nemuritoare. El este legat de această „altă lume”, deoarece aparţine ei, şi se releagă la ea, atâta timp cât se întoarce către el însuşi şi fără de împotrivire. Atunci, rătăcirile sale iau sfârşit şi  el este întotdeauna unul şi imuabil legat de cealaltă lume, căci el se raportează la lucrurile din această natură, şi această stare are ca denumire, conştienţa pură.”(Platon-Convorbiri cu Socrate, Phedon-26,27)

Aici problema este pusă în mod tranşant: cele două situaţii nu sunt nici constante, nici durabile. Este vorba de a stabili ce înseamnă omul. De-a lungul întregii vieţi se aude chemarea care răsună încă de la naşterea sa şi care se repetă mereu: „Reîntoarece-te, revino!”


„Unde eşti?”

O povestire a lui Martin Buber (1878-1965) ne relatează cum suntem mereu interpelaţi de Dumnezeu:
Cineva întreba un rabin: „Cum am putea să interpretăm întrebarea pusă de Dumnezeu lui Adam: Unde eşti?”
Rabinul răspunse: „Crezi că această scriere este eternă şi că în fiecare epocă, fiecare generaţie şi fiecare persoană ar trebui să o înţeleagă?”

„Da, o cred.”, răspunse el.
„Bine, în toate secolele, Dumnezeu se întoarce către fiecare dintre noi, spunându-ne: Unde eşti tu în această lume? Atâţia ani şi zile ţi-au fost acordate şi măsurate, între timp la ce ai ajuns în astă lume?”

Acest răspuns al rabinului înseamnă: „Tu însuţi eşti Adam, pe tine te întreabă Dumnezeu: Unde eşti?  Dacă Dunnezeu ne întreabă astfel, el vrea să provoace în noi acea tulburare pe care o poate stârni acest fel de întrebări şi să ne atingă inima. Adam se ascunde pentru a nu da socoteală, pentru a scăpa de responsabilitatea pe care o are cu viaţa sa. Fiecare se furişează astfel căci se găseşte în situaţia lui Adam. Pentru a nu da socoteală de viaţa noastră, chiar însăşi existenţa noastră ne serveşte de ascunzătoare.

Cu siguranţă că există ceva în Adam care-L caută pe Dumnezeu, dar el face astfel încât  să devină din ce în ce mai dificil să-L găsească.  Întrebându-l astfel, Dumnezeu vrea să-l scuture, să-l scoată din ascunzătoare, să-i arate unde a ajuns, şi doreşte să-i trezească voinţa fermă de a căuta să iasă. Însă obişnuinţa de a se ascunde mereu, îl ajută iarăşi pe Adam în a nega tulburarea din inima sa. Apelul nu apare ca o ameninţare violentă, nu, el este murmurat în linişte, şi este uşor de atenuat.” (Citat din Martin Buber, De Weg van de Mens).

J. van Rijckenborgh tratează subiectul în manieră concisă:
„De ce aveţi un corp? Pentru a-l târî de-a lungul anilor prin tot felul de nenorociri, pentru a exersa o profesiune sau alta, pentru a încerca de a răzbate şi apoi a muri? Şi în timpul tuturor acestor ani, pentru a fi complet scufundaţi  în eterul nervos, de „răutate” (un termen din Hermes ce defineşte natura noastră limitată şi muritoare)? Întotdeauna luptând şi combătând? Acesta este scopul vieţii voastre? Da, de ce aveţi un corp? Corpul, spune Hermes, este un instrument, un atribut al sufletului: el trebuie să se pună în serviciul sufletului, să acţioneze ca slujitor al sufletului.” (Gnoza Egipteană, vol.4, pag.69).

Dorinţa sufletului originar este cu totul pură, el nu vrea nimic altceva decât să reflecteze la creaţia sa primordială şi să desfăşoare alte asemănări pe care le-a primit de la cel Prea Înalt. Datorită faptului că este „invizibil”, îşi află fericirea în lucrurile impalpabile, căci el a fost creat să se unească cu Spiritul invizibil şi asfel să-şi găsească pacea în El. El nu vrea nimic altceva decât să-şi tragă viaţa şi energia din sferele cele mai înalte, dar în realitatea acestei lumi este antrenat într-o aventură tot mai agitată prin viaţă şi el învaţă plăcerile naturii. Aceasta merge atât de departe încât, slăbit, crede că viaţa sa trebuie să fie astfel...

Particularitatea noastră precum fiinţe omeneşti este că, graţie Gnozei, inteligenţa gnostică şi energia eliberatoare care o acompaniază pot trezi chiar şi omul aflat în această stare de slăbiciune comparabilă cu somnul. Atunci, printr-o străfulgerare interioară a recunoaşterii, cunoaşterea sufletului poate tâşni în conştienţa noastră!

Din acel moment începe o profundă schimbare: sufletul preia totul în mâinile sale.
Şi el îşi pune întrebarea: ce trebuie să fac pentru a regăsi prima mea iubire?