De la cunoaştere la înţelepciune

Una din marile probleme ale căutătorului este aceea că el înţelege de fapt mesajul eliberator care îi este adresat, dar nu acţionează conform acestuia. Inerţia conştiinţei „eului” reprezintă un obstacol. Însă, doar prin faptă cunoaşterea devine înţelepciune.

Credinţa, aşa cum o înţelege Şcoala Spirituală, este o forţă prevestitoare a vieţii noi. Cine, în adâncul inimii sale, resimte o legătură vie a conştiinţei purificate cu vibraţia christică, experimentează în acelaşi timp o credinţă statornică şi crescândă, în sensul unei cunoaşteri proprie omului şi care cuprinde noi posibilităţi creatoare nebănuite.

Din filozofia cuantică, ştim astăzi că o credinţă statornică poate să influenţeze combinaţiile moleculare. Apostolul Pavel nu exagera deloc când afirma că „credinţa poate mişca munţii din loc”. În biografia sa, regizorul şi scenaristul de filme, Clemens Kuby, confirmă în aceeaşi măsură acest lucru: „Totul este posibil, chiar şi vindecarea totală, prin nimic altceva decât credinţa în vindecare.” Tuturor miracolelor de vindecare relatate în Noul Testament li se aplica cuvintele-cheie „Credinţa ta te-a salvat”.

Credinţa, ca şi relaţie intimă cu câmpul spiritual christic sau cu „matricea lumii absolute”, prezentă în noi, cât şi în jurul nostru, este realmente o forţă vizionară. Acţiunea sa creatoare incită la transformare, împinge la a părăsi lumea relativă.

Asemănător, prezentele noastre credinţe fixiste, cu ajutorul cărora eul nostru hrăneşte viziunea sa despre lume şi certitudinea sa, posedă şi ele o forţă incredibilă. Ideea iluzorie şi tragică de a lua eul perisabil al personalităţii sale drept eul autentic divin, leagă exact fiinţa umană de această lume relativă. În acest mod, ne împiedicăm în a găsi adevăratul nostru „eu” şi întârziem autorealizarea. Oare există o cale prin care să transferăm conducerea vieţii noastre acestui eu interior etern, aparţinând unei lumi absolute?

Una din problemele majore ale căutătorului este că, de fapt, el înţelege şi este atins de mesajul eliberator care îi este adresat şi care constituie esenţa oricărei religii şi a oricărei scrieri înţelepte, dar nu îl transpune în practică.

Inerţia conştiinţei eului constituie un mare obstacol: aceasta îl împinge la a face din el „o persoană care ascultă, şi nu o persoană care înfăptuieşte Cuvântul”, ca să-l parafrazăm pe apostolul Pavel. Doar fapta transformă cunoaşterea în înţelepciune.
Asocieri neuronale de lungă durată reţin eul în curentul gândirii sale negative; ori suferinţa urmează întreaga gândire negativă, după exemplul roţilor care urmează carul tras de boi. Toate religiile înţelepciunii par să fi cunoscut cele trei obstacole care învăluie în ceaţă luciditatea spiritului: ignoranţa, ataşamentul, refuzul.

Deja în Vechiul Testament, profetul se lamentează: „Poporul meu piere în lipsa cunoaşterii.” (Osea 4/6) Hermes Trismegistul constata acelaşi lucru: „Singurul păcat al omului este acela că nu posedă cunoaşterea lui Dumnezeu.”(Corpus Hermeticum, cartea a 3-a)
Între timp, cercetări recente asupra creierului au demonstrat că „fixaţiile”, deci ataşamentul, constituie un mare obstacol pentru creşterea spirituală. Condiţionările şi instinctul de conservare ale eului, acţionând ca o moară de rugăciuni neîntrerupte ce reflectă trăncănelile fără pic de răgaz ale mentalului, constituie marele obstacol de care trebuie să ne debarasăm în mod absolut. De fapt, eul nostru este cea mai mare povară de care trebuie să ne eliberăm. Legat de aceasta, gânditorul indian contemporan Ayya Khema vorbeşte despre experienţă şi despre o inimă uşoară: „Fără eu, viaţa este absolut simplă.” Şi de această mare povară putem să ne eliberăm prin intuiţie şi tăcere, graţie ajutorului formidabil care ne este oferit de către câmpul intermediar christic ca şi matrice, a cărui vibraţie este mereu în creştere.

PUTEREA VINDECĂTOARE A LINIŞTII INTERIOARE
Negarea sau refuzul unei dezvoltări necesare sau, mai mult, ostilitatea faţă de semenul nostru, consolidează schemele neuronale şi duc la sclerozarea construcţiilor noastre mentale. O foarte mare obstinaţie devine un obstacol pentru creşterea noastră spirituală. De aceea, cei Mari în Spirit, ne-au ţinut mereu acest discurs: „Deveniţi tăcuţi, liniştiţi în interior şi deschideţi-vă, atunci Celălalt în voi va efectua opera.” În procesul de „a deveni liniştit”, a „adevăratei resemnări”, cum a numit-o Jacob Boehme, în calmul interior şi în renunţare, desluşim cu perspicacitate fiecare tentativă a „eului” nostru de a se menţine sau de a se perpetua. Dacă ne lăsăm spiritul să ajungă la pace şi linişte, atunci ignoranţa, ataşamentul şi negaţia, ca şi toate celelalte obstacole, se vor dezintegra lent, dar cu siguranţă în acelaşi timp vor ieşi la iveală compasiunea, luciditatea şi adevărata natură nelimitată a Spiritului. Atunci vor curge liber forţele vindecătoare ale iubirii; căci, din sursa creatoare a sufletului nostru se ridică în mod natural o compasiune nelimitată pentru toate creaturile care suferă de a fi întemniţate în iluziile lor. Într-adevăr, sufletul adevărat este străin de separare. Şi cu spontaneitate, omul căutător, care a dobândit deja forţă spirituală, este înclinat să aplice regula de aur a Evangheliei: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.” (Matei 19/19) „Tot ceea ce ţi-ai dori ca oamenii să facă pentru tine, fă-o şi tu pentru ei.”(Matei 7/12) Iar la întrebarea confuză „Unde şi când?” să se înfăptuiască acestea, nu există decât un singur răspuns: „Mereu şi pretutindeni!” Iubirea este singurul bun care se multiplică dacă îl împărţim şi-l răspândim. Auzim apoi cuvintele din Predica de pe Munte: „Înţelept este cel care aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte; cel care nu face decât să audă aceste cuvinte ale Mele fără să le îndeplinească, este la fel de nerod ca unul ce vrea să-şi clădească casa pe nisip.” (Matei 7/26)

Mai mult, în procesul de a deveni tăcut, pe care Goethe l-a descris drept „moarte şi o devenire”, putem resimţi marea promisiune conţinută de cuvintele lui Christos: „Cel care îşi pierde viaţa pentru Mine (în realitatea relativă), acela o va păstra (în realitatea absolută)”. Găsim o promisiune asemănătoare în Corpus Hermeticum: „Cel care a câştigat victoria asupra lui însuşi, o câştigă şi pe cea asupra microcosmosului şi macrocosmosului, şi depăşeşte toate limitările.” Ceea ce şi Buddha atestă prin aceste cuvinte: „Cel care învinge mii de armate nu reprezintă nimic în comparaţie cu cel care se învinge pe el însuşi”.

Omul cu sufletul renăscut reuşeşte să separe în interior Lumina de tenebre, adică de inconştienţa eului orientat asupra materiei, aceasta cu ajutorul principiului Luminii care sălăşluieşte în el, principiu al ordinului naturii eterne, deci „fiul înnăscut în el”. Astfel, se creează în el un vacuum care aşteaptă să fie umplut, şi din care poate începe o nouă creaţie. În limbajul Evangheliei lui Ioan, acest proces este numit „renaşterea din apă şi spirit”, apa fiind oceanul tuturor posibilităţilor creatoare, deasupra căreia pluteşte Spiritul, pentru a suscita viaţa şi pentru a aprinde Lumina unei conştiinţe noi.

CHRISTOS ŞI NOUA FORŢĂ DIN ATMOSFERĂ
În învăţătura universală se insistă mereu pe faptul că Christos, prototipul omului spiritual perfect, a înlăturat în sine separarea dintre cele două lumi, împăcându-le. Concomitent, prin drumul Său de viaţă, El a creeat o „matrice informativă” care a impregnat drumul eliberării în atmosfera lumii relative. Pe acest drum este posibil a fi urmaşul Lui. Spiritul universal al lui Christos nu este prezent doar în dimensiunile divine ale Cuvântului, ale Vieţii şi ale Luminii, mai mult, prin întruparea Sa a fost construită „o punte a eliberării”, capabilă de a inspira într-o manieră spirituală directă gândurile, sentimentele, percepţiile şi comportamentele umane.

Cele trei aspecte superioare ale acestei matrice septuple, construită ierarhic, şi anume Cuvântul, Viaţa şi Lumina, se raportează la conştiinţa trezită a veritabilului om suflet-spirit. Acest om trăieşte şi respiră, la propriu, graţie vibraţiilor de Lumină ale lumii absolute, nimic altceva neputându-l hrăni. Celelalte patru aspecte dobândite ale matricei se raportează la puterile sufletului şi corpului noii personalităţi spirituale în creştere.

Construirea din interior a unui nou om spiritual implică obligatoriu demolarea vechii personalităţi pământene. Acest proces de autorealizare se derulează sub conducerea sufletului spiritual trezit, şi absolut în corelaţie cu legile divine ale creaţiei. Noile dimensiuni spirituale, precum „noua gândire”, înlocuieşte mentalul condiţionat de ego şi doboară obstacolul ignoranţei. Noua sensibilitate spirituală, înlocuind-o pe cea veche, face să dispară setea autodirecţionată de a trăi şi de satisfacere a dorinţelor, poftelor excesive şi ataşamentelor centrate pe eu.

Sufletul este atunci plin de echilibru, armonie şi calm; o nouă forţă vitală, eteric-materială, o înlocuieşte progresiv pe cea veche, care-şi risipea dealtfel forţele în lumea relativă creată de simţuri.

Izvorăsc, de asemenea, o nouă percepţie interioară şi o putere imaginativă nouă. Şi nu se lasă aşteptate şi alte minunate consecinţe: o nouă capacitate creatoare, provenind firesc din noile puteri, precum şi dispariţia oricărui obstacol în derularea procesului. Din aceste capacităţi, care au fost dezvoltate din matricea christocentrică, reiese o nouă viaţă de faptă şi acţiune. Forţa iubirii lui Christos este intermediarul care face posibilă această nouă creaţie. Să ne dăm seama de epoca plină de graţie cum este cea în care trăim! Pe de o parte asistăm la situaţiile apocaliptice planetare, pe de altă parte ne aflăm în pragul unui salt cuantic către o conştiinţă spirituală. Pentru această trecere, lumea noastră relativă ne serveşte drept pod, peste care trebuie să trecem. Acest pod ne ajută să ajungem la conştiinţa şi nobleţea „eului nostru adevărat”; totuşi, să nu construim o locuinţă pe acest pod!