Sfântul Cuvânt primordial

Nenumărate mituri ne-au parvenit din cele mai diferite culturi ale lumii noastre. Ele ne oferă reprezentări ale omenirii vechi despre facerea lumii, despre activitatea forţelor naturii şi a zeilor, precum şi despre destinul după moarte. Colecţia de poeme nordice numită EDDA, cu imaginile ei puternice, a fost pentru „vizionarul” privitor, cel aflat în legătură cu Dumnezeu, mijlocul potrivit de expresie pentru a transmite experienţe şi cunoaşteri interioare contemporanilor care erau deschişi pentru aşa ceva.

Miturile adunate în EDDA relatează misterii ale dezvoltării lumii. Adevărul universal este exprimat în Edda în tablouri diferite, care corespund diferitelor capacităţi ale imaginaţiei ascultătorilor. În seria noastră despre Edda, dorim să facem accesibil înţelegerii zilelor noastre ceva din forţa de expresie a prezentării mitice.

Când privim asupra dezvoltării spirituale a Europei, ne fixăm ca punct de plecare al ei 2500 ani î.Chr. Începând cu această epocă până cca 1000 î.Chr. Indo-europenii, numiţi şi Arya sau Arieni, au populat Europa, Orientul apropiat, Persia şi India. O scurtă privire pe hartă ne arată imediat cât de amplă a fost într-adevăr răspândirea lor geografică. În ciuda marilor distanţe, precum şi a diferenţelor culturale şi lingviste, existau şi există încă lucruri comune, pe care le vedem încă şi astăzi.

Pe lângă multele mituri şi zeităţi tradiţionale, putem determina, în acest creuzet de multe popoare, uimitoare corespondenţe. Zeul superior a fost Dyaus, Deivos. Din această rădăcină indo-germanică s-a format în latină Deus, în greacă Zeus, în persană Div, şi în limbile germanice Tiuz, Tyr, Tir, Ziu, Tiv,Tiwaz.

Alte paralele între mitologia germanică şi cea indiană sunt evidente. Zeii ancestrali au fost numiţi în limbile germanice Wanen, în indiană Vede. Ei au fost zei ai naturii şi ai fertilităţii. Mai târziu a apărut în locul lor o zeitate triplă, o Trinitate: în ţinuturile germanice, aceştia au fost cei trei „Asen” şi anume Odin, Vili şi Ve, în indiană Brahma, Shiva şi Vishnu. Trecerea şi înălţarea lui Odin dintr-un zeu al vremii în zeul principal, în domnitorul zeilor, corespunde în indiană cu cea a lui Indra şi Varuna. Există de asemenea numeroase corespondenţe cu Odin: respiraţia sa este vântul (cuvântul german Odem= respiraţie, se trage de aici), el este inventatorul limbajului şi al cuvintelor. În plus, el permite soarelui, lunii şi astrelor să se înalţe şi să strălucescă conform legilor sale.

Începând cu această epocă, povestirile despre zeii din Germania nordică au fost transmise prin tradiţie orală, şi au fost redate oral în versuri şi cântece, cu ocazia festivităţilor şi a Thing-urilor (întâlniri ale comunităţii).

Transmiterile scrise apar abia după debutul creştinării prin misionari, şi deci în urma apariţiei scrierii. Cântecele şi poeziile din Edda, de provenienţa islandeză, sunt considerate ca fiind aproape nefalsificate, deci autentice. Insula Islandei se afla la mare depărtare de continent şi era autonomă. Abia în anul 1000, în deciziile Think-urilor tuturor bărbaţilor liberi, credinţa creştină a fost acceptată. Aici, punctele de vedere politice şi materiale au jucat un rol important. Pentru lumea angajată în comerţ, a fi creştin era mult mai la îndemână decât a fi un necreştin şi deci un duşman. Mai departe, printr-o credinţă comună unificatoare, s-a încercat protejarea societăţii de lupta pentru putere şi de diviziunile inerente. Ca şi Wiking s-a permis în continuare un „pre-botez” ca (binecuvântare de primă natură). Astfel, mulţi şi-au păstrat vechea credinţă, în timp ce au devenit oficial creştini. Mai ales în aglomerările comerciale, în locurile de negoţ, ambele religii convieţuiau mai departe, în mod pragmatic. În Suedia, într-o veche matriţă a unui lănţişor de aur, s-a descoperit forma crucii creştine lângă ciocanul zeului germanic Thor.

EDDA, O CULEGERE DE MITURI NORDIC-GERMANICE
Sub numele de Edda ne este transmisă esenţa credinţei popoarelor nord-germanice. Cuvântul Edda este indo-german şi înrudit cu Veda, Avesta, şi înseamnă „Sfântul Cuvânt primordial”. Dar el face referire şi la „mama descendenţei, a rasei” pentru că adesea prin graiul bătrânelor femei înţelepte şi vestitoare a fost transmisă vestea sfântă, „cântecul strămoşesc”.
Aceast mesaj este o mărturie despre începutul creaţiei, despre devenirea zeilor şi a oamenilor, precum şi despre pieire şi refacere într-un nou început. Naşterea acestor mituri este datată în perioada situată între 2500-1000 î.Chr., atunci când oamenii încă nu faceau distincţie în imaginaţia lor între o lume pământeană şi o lume divină.

Când în perioada creştinării nordului, împăratul Karl cel Mare a silit mulţi germanici să adopte credinţa creştină, foarte mulţi norvegieni au părăsit în sec. al IX-lea ţara lor şi s-au exilat în Islanda. Comoara lor, credinţa adânc înrădăcinată în zei, au luat-o însă cu ei în noua patrie. Puternice imagini mistice transmit cât de aproape se simţeau aceşti oameni de zeii lor, şi cât de mult ei înşişi se simţeau implicaţi în activităţile şi devenirile acestora.

Aşadar, Edda este o dovadă a miturilor şi povestirilor nord-germanice cu eroi, provenite din surse diferite, transmise în formă scrisă, parţial în versuri, parţial în proză.

Episcopul Saemundar, care îşi desfăşura activitatea prin anul 1100 d.Chr. în Islanda, a recunoscut primul valoarea acestei comori, a cântecelor zeilor şi eroilor, scrise în rime. El le-a cules şi le-a adunat în aşa numita „Edda mai veche”. Cam o sută de ani mai târziu, învăţatul Snorri Sturluson, care a fost şi el episcop, cât şi om de stat, a alcătuit o a doua culegere. Aceasta a fost cea scrisă în proză, aşa numita „Edda mai nouă”, învăţături mitice ce descriu activitatea zeilor. Aceasta s-a vrut a fi un manual pentru tinerii poeţi şi cântăreţi (numiţi skalzi), care a devenit baza pentru cântecele şi poeziile acestora. Aici s-au revărsat idei creştine în vechi poezii germanice-păgâne.

Pentru căutătorul, „vizionarul” în legătură cu Dumnezeu şi plin de viziuni, Edda, cu imaginile şi descrierile sale puternice, a fost mijlocul potrivit de expresie, pentru a transmite experienţe interioare şi cunoaşteri, contemporanilor deschişi pentru asta. În acest mod, în sufletele acestora a fost menţinută vie amintirea despre lumea ancestrală a zeilor, despre naşterea cosmosului, şi despre destinul zeilor. Mereu a fost de maximă importanţă faptul de a transmite unicul adevăr universal divin în tablouri diferite, conform puterii imaginaţiei ascultătorilor.

CEEA CE RĂMÂNE DIN MITURI
Urme ale acestor cunoaşteri ale misteriilor le întâlnim şi azi, chiar dacă în formă schimbată şi lumească. Astfel, în Suedia s-a păstrat obiceiul de a ţine un copac (vardtraed) lângă casă, care avea şi are ca scop să ocrotească casa. Azi, aceşti copaci sunt adesea monumente ale naturii. Deja foarte mulţi au uitat că acest arbore reprezenta odinioară simbolul copacului lumii, numit Yggdrasil, arbore protector divin.

Lucruri asemănătoare se pot spune despre sărbătoarea Sf.Lucia în timpul solstiţiului de iarnă. Cu ocazia acestei sărbători, tinere fete, îmbrăcate în alb, poartă pe cap lumânări aprinse ca expresie a dorului după Lumina adevărată şi după focul conştienţei.

Mărturii în piatră, precum morminte, menhire megalitice, dolmene, în nord, rune sculptate în piatră, aparţinând unei perioade mai recente, sunt încă numeroase în Europa. Cele mai cunoscute monumente în piatră sunt Stonehenge în Anglia şi Westerstede în nordul Germaniei, precum şi un ansamblu în piatră (pietre sub formă de nave aranjate ca planetarii şi loc de întâlniri al Thing-ului). Se spune că pe piatra de rună din Lund (Suedia), zeul Odin, aflat în gura lupului Fenris, ar simboliza sfârşitul lumii.

Chiar şi numele unor zile din săptămână indică vechii zei. Astfel în limba germană, zeul Thor se găseşte în expresia zilei de joi =Donnerstag (Donnar/Thor), în norvegiană în Thorsdag, şi în engleză în Thursday. Zeul Odin/Wodan se găseşte în engleză în Wednesday şi în suedeză/norvegiană Wodandag/Onsdag.

PERSPECTIVĂ
Lumea noastră de azi a intrat în faza unei revolte cosmice, începând cu debutul erei Vărsătorului. Nu mai poate fi posibilă întoarcerea spre vechile misterii. Comoara lor este adăpostită în straturile moştenirii noastre microcosmice. Structura corpului nostru şi creşterea conştienţei noastre până la acest nivel de azi este rezultatul impulsurilor divine. Atât structura corpului nostru, cât şi conştienţa noastră, rezultă din impulsurile spirituale şi divine, provenind din trecutul îndepărtat. Aceste impulsuri ne influenţează încă, chiar dacă azi noi nu le mai recunoaştem ca fiind unele de acest gen. Cândva, noi toţi am fost scena unor forţe divine, iar acum am devenit individualităţi. Privirea plină de mândrie a egoului nostru provoacă starea noastră de orbire. Noi tăgăduim forţele spirituale ancestrale ale părinţilor noştri, noi tăgăduim Dumnezeul în noi. Astfel, relaţia între Dumnezeu şi om este deformată.

A ne asuma responsabilitatea faţă de planeta noastră înseamnă a recunoaşte divinul şi umanul, cât şi relaţia lor reciprocă. Din momentul în care am restabilit în mod corect această relaţie, atunci şi Terra va intra într-o nouă stare. Trezirea la starea de adevărate individualităţi are ca şi consecinţă preluarea răspunderii care ne este acordată. Colaborarea noastră este necesară, pentru a duce la desăvârşire divinul şi umanul, precum şi relaţia dintre aceste două naturi.

Zeii, care sunt scufundaţi în noi, aşteaptă ca noi să ajungem la această cunoaştere. Ei aspiră să ne dăruiască intuiţie. Împreună cu noi, ei doresc să se înalţe în Împărăţia Spiritului, după ce ei au coborât împreună cu noi până în adâncul materiei. Miturile adunate în Edda vorbesc despre misteriile acestui demers al lumii.