Oraşul ca proiecţie a dezvoltării umane

Actualmente, urbaniştii se văd confruntaţi, înafara celor patru criterii citate în articolul anterior, cu probleme noi precum cea a suprapopulării, şi consecinţele ei, la nivelul întregii planete. Încălzirea climei, stresul şi agresivitatea care se amplifică în metropole, epuizarea surselor de energie precum petrolul sau, mai important, a apei potabile, determină o preocupare mai intensă asupra unui spaţiu intact de viaţă şi a viitorului umanităţii.

Potrivit diferitelor sondaje din primul deceniu al sec. XXI, 80% din populaţia occidentală era de părere că încălzirea climei pământului este unul dintre pericolele cele mai grave ca şi consecinţă, ce ameninţă planeta noastră, urmată îndeaproape de problema suprapopulării. Umanitatea a avut nevoie de mii de ani pentru a atinge, în anul 1800, numărul de 1 miliard de locuitori; pentru al doilea miliard nu i-au trebuit decât încă 130 de ani, şi nu a durat decât 45 de ani până să atingă, în 1975, numărul de 4 miliarde. În anul 2010 număram 6,5 miliarde şi avem cu toţii, conform Declaraţiei Drepturilor Omului, aceleaşi drepturi şi dreptul la aceleaşi resurse existente.

Ori, dacă toţi locuitorii planetei ar fi utilizat aceeaşi cantitate de energie ca şi un locuitor al unei ţări dezvoltate, consumul de energie, la nivel mondial, ar fi fost de cinci ori mai mare decât în zilele noastre; iar în anul 2050, când vom fi probabil 9 miliarde, va fi de opt ori mai mare.

Naţiunile Unite şi instituţiile ştiinţifice internaţionale îşi pun problema în mod regulat asupra consecinţelor acestei creşteri demografice. Unii dintre specialişti cred că un asemenea număr de locuitori va provoca o adevărată sufocare a unei mari părţi a umanităţii şi prin asta se va reduce numărul locuitorilor; şi alţii pledează pentru o inevitabilă limitare a naşterilor. Nu este exclus faptul că epidemii sau alte catastrofe se vor năpusti asupra umanităţii în viitorul apropiat, punând frână, prin forţa împrejurărilor, acestei creşteri excesive ce ameninţă să invadeze planeta precum cancerul invadează organismul uman. Atingem punctul în care însăşi fiinţele umane creează probleme. Şi trebuie să ne concentrăm toată energia, resursele şi facultăţile noastre intelectuale pentru a asigura supravieţuirea umanităţii. Ne putem noi imagina că problema fundamentală o reprezintă însăşi umanitatea? Există o soluţie?

INSTINCTUL DE CONSERVARE A „EU-LUI”, CAUZA PROBLEMEI?

Dacă luăm ca puncte de plecare cele citate în articolul precedent (securitatea, gestionarea resurselor, sănătatea şi educaţia), remarcăm că au un principiu comun: este tocmai frica faţă de dispariţia structurilor care menţin situaţia existentă. Frica de a-şi pierde viaţa, de a-şi pierde bunurile, de a-şi pierde civilizaţia sau de a nu o mai putea dezvolta, de a-şi pierde propria condiţie privilegiată. Aceste aspecte atrag atenţia asupra nesiguranţei şi asupra posibilei dispariţii a tot ceea ce s-a format în spaţiu şi timp. Şi aici punem degetul pe rană. Să încercăm să ne imaginăm o lume fără timp şi spaţiu. O lume în care „naşterea, înflorirea, dispariţia” şi moartea nu ar exista, o lume fără sfârşit; o lume fără o limitare a resurselor, a energiei, a vieţii...Problema fundamentală a umanităţii este existenţa sa în spaţiu şi timp. Am ţinut morţiş să facem un plan al unei construcţii în întregime umană, raportată la „eu” şi la „personalitatea” fiecăruia. Şi iată că, în fond, se pare că aceasta nu este decât o construcţie muritoare. Şi cea mai mare eroare − şi poate cea mai mare trădare − este ideea noastră că un progres constant ar fi posibil pe acest Pământ.

Cu toată energia noastră alergăm după o bunăstare perfect imaginară, care ne scapă întotdeauna, până în momentul în care îndrăznim să recunoaştem că noi, fiinţe biologico-psihice, oricât de cultivate am fi, nu vom ajunge niciodată la perfecţiune − la urma urmei, este improbabil. Pentru a deveni perfect, trebuie plecat de la un plan perfect. Planul nostru de construcţie se referă doar la omul aparent, vizibil, material; a fost inclus încă de la început, ca un fel de ipotecă pentru viitor, elementul de desfiinţare, de sfârşit.

STAREA DE CONŞTIENŢĂ EGAL STAREA ORAŞULUI

De-a lungul istoriei, tocmai oraşele sunt acelea care reflectă nevoile noastre în fiecare epocă. Mediul în care evoluăm corespunde conştienţei noastre, care doreşte să se exprime. Ceea ce deţinem în interiorul nostru, exact acel lucru îl creăm, îl facem să se manifeste în casele noastre, în edificii, organizaţii sociale, legi, culturi, ştiinţe, arte, religii, politici. Un oraş este ca o oglindire, ca o proiecţie a conştiinţei noastre. De aici putem trage următoarea concluzie:
„Oraşul este imaginea a ceea ce noi înşine suntem!”
Altfel spus: pentru a găsi oraşul ideal, trebuie să găsim mai întâi omul perfect.