Creştinismul interior şi cel exterior

În secolul al IV-lea s-a petrecut o dramă care a avut repercusiuni serioase asupra creştinismului originar. Din timpul împăratului Constantin(289-337) s-a desfăşurat o uriaşă partidă pe teren politic, cu scopul de a despărţi adevăratul creştinism – care poate fi cunoscut prin trăire interioară de fiecare om, – de creştinismul statului roman, care a fost impus mai degrabă ca un mijloc al puterii. Un capitol foarte important în această dramă a fost reprezentat de stabilirea aşa-ziselor „documente originare” ale bisericii, care la început au purtat numele de „noile mărturisiri romane”, dar care curând au fost schimbate în „Noul Testament”. Cu toate acestea, după trecerea multor secole, a fost găsită Evanghelia după Toma, care prezintă creştinismul cu totul altfel.

„Cel care înţelege semnificaţia acestor cuvinte, nu va gusta moartea”. Aşa începe Evanghelia după Toma. În loc de cercetarea serioasă a înţelesului acestor cuvinte, acestea au fost pur şi simplu respinse ca fiind eretice şi lipsite de veridicitate. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? S-a descoperit oare ceva din conţinutul adevărat al acestor cuvinte?

La începutul creştinităţii nu a însemnat vreo problemă faptul că diferitele grupări creştine aveau concepţii diferite despre anumite lucruri, până când în secolul al II-lea, Irineu de Lyon, un reprezentant de frunte al bisericii, a început să se neliniştească din această cauză. El a declarat că nu poate exista decât o singură biserică. Şi în ochii lui, doar reprezentanţii acestei biserici erau creştinii ortodoxi adevăraţi, numai ei erau în posesia religiei adevărate.

Din această cauză, nu i-a enumerat printre cei cu credinţă adevărată pe gnosticii Valentinus, Bazilides, Montanus şi Marcion. Concepţiile lui Irineu, încetul cu încetul au găsit teren din ce în ce mai mare, în aşa fel încât, până la sfârşitul secolului al IV-lea, biserica a ajuns o organizaţie stabilă, consolidată, care a avut posibilitatea să introducă un sistem de reguli severe cu largi repercusiuni:
1. Într-un canon au fost fixate aşa-zisele „Cărţi sfinte”, excluzându-se cele „nesfinte”, tot aşa s-a stabilit şi conţinutul Bibliei.
2. În fruntea bisericii a fost numit un episcop.
3. În doctrinele bisericeşti s-a fixat în ce anume ai voie să crezi. În conciliile care au urmat, această doctrină a fost din ce în ce mai bine redactată şi cizelată în toate detaliile.

Repercusiunile acestui lucru au fost foarte grave. Nici cele aproape 35 de evanghelii descoperite în 1945 la Nag Hammadi nu au fost capabile să modifice canoanele stabilite cu circa 2000 de ani în urmă, cu toate că imaginea lui Iisus din Nazaret din aceste evanghelii, diferă puternic de cea a doctrinelor bisericeşti. În aceste scrieri sunt descrise acele învăţături, pe baza cărora au trăit şi au muncit adevăraţii creştini.

La început, imaginea lui Iisus din Nazaret nu a fost de fapt stabilită de către biserică. Doar la Sinodul din Calcedonia, din anul 451, a fost încheiată disputa privind persoana Lui. Timp de patru secole şi jumătate au fost purtate discuţii referitoare la modul în care au conlucrat oare natura divină cu cea pământeană în Iisus. În terminologia concisă a lui Athanasius concluzia sună astfel: „Cu toate că este în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om, totuşi Christos este unul, şi nu doi.”

Concepţia sa s-a făcut acceptată, şi credinţa apostolică despre Iisus a fost formulată astfel: „Iisus Christos unicul Fiu”. Cu asta au cioplit în piatră imaginea clasică: Dumnezeu are un singur Fiu, care s-a născut pe pământ ca om-Dumnezeu.

OMUL-DUMNEZEU (Omul divin)

În învăţăturile gnostice, precum şi în cele de Misterii, omul-divin este un fenomen cunoscut. Acestea se referă la naşterea divină care se poate realiza în om. În creştinismul originar această concepţie a fost de asemenea larg acceptată. Evanghelia după Luca relatează despre faptul că la botezul lui Iisus se auzea din ceruri o voce: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit; în Tine Îmi găsesc desfătarea.”

Câţiva exponenţi ai clerului au adăugat luând din Psalmul 2 următoarele: „...şi eu te-am conceput azi pe Tine.” Deci se porneşte de la faptul că naşterea divină s-a întâmplat în viaţa ulterioară a lui Iisus, şi nu deja la naşterea sa.

În Psalmul 2 se vorbeşte de asemenea despre naşterea divină, care poate fi cunoscută de om în timpul vieţii sale. O variantă a acestei concepţii este ca acest lucru să fie considerat că se referă doar la persoana lui Iisus. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cuvintele din Evanghelia după Ioan (1/14).

Conceptul de „Fiu unic” s-a explicat prin faptul că Dumnezeu are doar un singur Fiu. Mai exact înseamnă că s-a născut din „Unicul”, adică din Dumnezeu. Acest vers a fost adăugat probabil mai târziu, deoarece cu două versete mai înainte, în Ioan 1/12 este descrisă naşterea divină în om: „Dar tuturor ce L-au primit, le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu ...” Iar versetul 13 continuă astfel: „care au fost născuţi nu din sânge, nici din dorinţa cărnii, nici din voia vreunui bărbat, ci din Dumnezeu.”

LUCA ŞI MATEI

La prima vedere, Evangheliile după Luca şi după Matei pun accentul pe naşterea trupească a lui Iisus. Mai ales în cazul Evangheliei după Luca. Textul său se concentrează atât de mult asupra aspectului material, încât cei mai mulţi îl înţeleg doar din punct de vedere istoric. Matei începe cu arborele genealogic al lui Iisus, care accentuează provenienţa sa umană: „Iisus Christos, fiul lui David...” Iar în versetul 23 al părţii a treia a Evangheliei după Luca stă scris astfel: „...fiind, cum se socotea, fiul lui Iosif...” Această parte se încheie cu cuvintele: „...al lui Adam, al lui Dumnezeu.” În acelaşi timp ne sare în ochi că la Iisus este amintită nu numai divinitatea, ci şi originea divină a omului. În istoria bisericii toate acestea au primit o atenţie cât se poate de mică.


EVANGHELIA DUPĂ TOMA

Savanţii sunt încă în dubiu în ceea ce priveşte data scrierii Evangheliei după Toma. Argumente serioase arată că aceasta ar fi fost creată timpuriu, în preajma anului 50, şi este urmată imediat de Evanghelia după Marcu. (60 d.C.)
Faţă de celelalte patru Evanghelii din Biblie, cea a lui Toma nu este o istorisire continuă, ci o colecţie a spuselor lui Iisus (aşa numiţii logioni), fără descrierea vieţii sale.

De asemenea, ea vorbeşte foarte puţin despre suferinţă şi reînviere. Evanghelia după Toma este astfel mult mai liberă şi din această cauză înţelesul ei nu suferă prea mult din cauza diferitelor interpretări.

IISUS ÎN EVANGHELIA DUPĂ TOMA

În Evanghelia după Toma, Iisus nu se numeşte pe sine Fiu al lui Dumnezeu. Pe lângă asta însă, atrage atenţia discipolilor săi asupra originii lor divine:
„Dacă veţi fi întrebaţi că: De unde aţi venit? Să răspundeţi: am venit din Lumină, de acolo unde Lumina a provenit din ea însăşi. A fost eternă şi s-a manifestat în imaginile lor.
Dacă vi se spune: Cine sunteţi? Răspundeţi: Suntem Fiii Ei
şi suntem aleşii Tatălui celui Viu.”

Deci discipolii sunt conştientizaţi că ei sunt Fiii Tatălui celui Viu. Şi în logionul 108, Iisus spune următoarele:
„Cine bea din gura mea, va fi ca mine”. Când Iisus vorbeşte despre el însuşi, asta se întâmplă de fiecare dată ca în logionul 77: „Eu sunt Lumina care este deasupra tuturor. Eu sunt universul. Universul a provenit din mine, şi întru mine se întoarce. Despicaţi un lemn, şi eu sunt acolo. Ridicaţi o piatră, şi mă găsiţi acolo.” Prin această expresie iese în evidenţă în mod deosebit caracterul universal al Evangheliei după Toma, ceea ce nu reiese chiar aşa de evident din celelalte evanghelii. Putem descoperi de asemenea şi o paralelă cu taoismul. Când Ciuang-Tse a spus unui elev că Tao se află peste tot, acela L-a întrebat: „Te-ai putea exprima ceva mai explicit?” La care Ciuang-Tse a arătat spre o furnică, dar elevul nu a înţeles. După aceea i-a atras atenţia asupra unei buruieni. Dar fiindcă elevul nu a înţeles nici acum, i-a arătat un grăunte de nisip. În Gnoza Egipteană există de asemenea această concepţie. Hermes îi spune lui Asclepios: „Cine se cunoaşte pe sine, acela cunoaşte universul.”

OMUL DIVIN SE REÎNTOARCE

Evanghelia după Toma deschide posibilitatea de a putea privi prin toate interpretările istorice, ca să ne recunoaştem originea divină, şi să trăim din eternul care există în noi: „Spune-ne, Te rugăm, cum va fi sfârşitul nostru? Iisus zice: Aţi descoperit oare începutul, că mă întrebaţi deja despre sfârşit? Fiindcă unde este începutul, acolo este şi sfârşitul. Fericit este cel care stă pe pragul începutului, fiindcă recunoaşte sfârşitul şi nu va gusta moartea.”