O viață în serviciul Cuvântului


Renova, Simpozionul 2009

Simpozionul de toamnă, care s-a desfăşurat la Renova/Olanda, a avut ca temă „Vocea Liniştii”. În acelaşi timp, el a fost dedicat persoanei lui George R.S. Mead care, acum 100 de ani, a ajuns să desigileze sursele gnostice datând de la începutul erei noastre. Pentru căutătorii de astăzi, forţa expresivă a acestor scrieri gnostice încă mai este mare şi grăitoare. Astfel, noi avem deosebita bucurie de a prezenta în acest număr al revistei Pentagrama prelegerile acestui simpozion.


Despre cineva care, la vârsta de 29 de ani, redactează eseuri despre „Sufletul Lumii” şi care, către cel de-al treizecilea an al vieții, publică un tratat referitor la Orfeu, o traducere a Upanişadelor  şi una a lucrării Pistis Sophia a lui Valentinus – traduceri încă şi azi renumite pentru calităţile lor sensibile şi subtile – despre o asemenea persoană se spune pe drept că are un strălucit viitor în faţă.


Ori personajul despre care noi vorbim aici, la vârsta amintită parcursese deja câteva etape în trecutul lui  căci, precum un vârtej, providenţa l-a plasat în mediul spiritual cel mai avansat al secolului. Iar acest om, cu siguranţă s-a întrebat câteodată cum a apărut el tocmai acolo.

Născut în 1863 în sudul Angliei, George Robert Stowe Mead a fost un spirit clasic, pătrunzător, un tânăr savant care excela în latină
şi în greacă, şi care a studiat de asemenea, printre alte  nenumărate limbi, şi sanscrita. Se poate spune că, deja din tinereţe, el deţinea un „feel of Gnosis”, deci a fost inspirat de Gnoză cu un sens particular al purităţii.
Născut sub semnul Berbecului, având energia focului acestui semn, graţie lecturii unei cărţi tocmai potrivite, părând a susţine buddhismul ezoteric, el intră în contact cu Teosofia, şi un an mai târziu, cu doamna H.P. Blavatsky.
El avea atunci 22 de ani şi era institutor, dar el petrecea fiecare saptămână de vacanţă şi fiecare vară pe lângă aceasta din urmă -H.P.B..
Câţiva ani mai târziu, el şi-a întrerupt cariera şi a devenit secretarul ei personal. În aceşti primi ani ai Teosofiei, această mare iniţiată care a fost doamna Blavatsky, supranumită şi „Sfinxul”, a încredinţat acestui tânăr de 27 de ani nu numai responsabilitatea întregii sale corespondenţe, în plus cheile seifului ei, ci şi redacţia periodicului Lucifer, publicaţie a tinerei Societăţi Teosofice. Și,  din când în când, el îmbrăca cu foițe şi țigările ei.

Membrilor cei mai în vârstă şi celor mai căliţi ai conducerii, pe care toate aceste noi comportamente ale doamnei H.P.B. îi făcea să se îngrijoreze asupra dezvoltării societăţii, doamna Blavatsky le răspundea: „Luaţi aminte! George Mead este singurul teosof adevărat!”.
Ceea ce îi lăsa fără vorbe ...

Dar ce este un teosof ? Cei mai mulţi dintre noi răspundem că este un membru al Societăţii Teosofice. Ori cuvântul „Teosophia’’
înseamnă: „înţelepciune despre Dumnezeu”, sau „venind de la Dumnezeu’’. Sub această denumire îi găsim reuniţi pe cei care aspiră şi caută inspiraţia şi înţelepciunea divină. Adevăraţii membrii ai Societăţii Teosofice erau amatori de această „înţelepciune referitoare la Dumnezeu’’.
Ei se reuneau sub deviza fraternităţii universale, iar mottoul lor: „tat tvam asi” („Tu eşti Acela”) reprezintă unitatea cu divinul, şi de asemenea cu toate fiinţele vii.
Ei se consacrau studiului Vedelor şi a tuturor celorlalte înţelepciuni divine, căci după Blavatsky, acestea sunt compuse din şase sisteme orientale şi unul singur occidental, Gnoza.

Totuşi, mai înainte de această căutare de orientalism a Teosofiei,  exista, încă de pe timpul „secolului luminilor” – de fapt de la începutul secolului al XVIII -lea pe teritoriul Germaniei şi al Europei
centrale – o amplă mişcare cunoscută sub denumirea comună de Teosofie. De exemplu,  de la scriitorul Johann Gichtel, celebru pentru a fi fost editorul lui J. Böhme, apăruse în 1710 cartea „Theosophia Practica’’. Personalităţi precum Fichte la Berlin, Lopouchine la Moscova şi Karl von Eckartshausen la München, erau gânditori şi filozofi cunoscuţi, care scriau despre această Teosofie iluminată.  Vom mai reveni asupra lor.

Ori vedeţi voi că, pentru ştiința secolului al XIX-lea, orientată doar asupra materiei, această cale a Luminii, această experienţă directă a Divinului, era complet depăşită.  Știinţa i se opunea, precum adolescentul se opune părinţilor lui. Acuzată de perimare şi de ridicol, au renegat-o cu o furie fanatică, în timp ce, în cadrul religiilor şi bisericilor anglicane, reformate sau catolice, această abordare era considerată ca nemaiauzită şi scandaloasă căci doar preotul, pastorul sau prezbiterii bătrâni erau socotiţi a avea cunoaştere despre intenţiile lui Dumnezeu.
 
Altul este însă cazul lui George Mead: el cercetează urma Luminii  de la începutul erei creştine, până la această epocă în care, conform constatării sale: „au activat diferite fraternităţi teosofice: acestea sunt fraternităţile Gnozei.” Aceste comunităţi, înainte, în cursul şi după Iisus Christos, doreau, căutau sau confesau religia vie a Luminii salvatoare. Ele puneau în practică profesiunea de credinţă a Luminii salvatoare, a „Teosofiei”, şi înaintau, din inimă şi suflet, către înţelepciunea lui Dumnezeu. Și toți aceşti oameni, scrie el în cartea sa Misteriul Lumii, „au trăit fără excepţie experienţa Inimii Lumii, au tânjit după ea, şi au căutat să se unească cu ea.
Căci, să înţelegem bine, despre ce altceva ar fi putut vorbi? Ei au glorificat ceea ce este real şi tangibil, şi nu efemerele manifestări materiale.”

Iată ce  au avut ei comun şi ce este azi important şi pentru noi: prin conduita lor şi prin iubirea lor pentru Lumină, aceşti oameni au trăit experienţa Luminii; au făcut experienţa de a încerca şi de a lăsa să acţioneze Dumnezeu El-Însuşi, Dumnezeu în adâncul cel mai profund al fiinţei lor. Ori tocmai această acţiune, această muncă directă a divinului în fiinţa umană care s-a pregătit pentru asta, este calificată ca şi activitatea „Spiritului Sfânt”.

Astfel, azi, noţiunea de teosofie trebuie să o înţelegem într-un mod  mult mai vast, universal, exact cum o vedeau, în timpul lor, fondatorii societăţii purtând această denumire.  În acest mod, este teosof, în sensul adevărat al acestui cuvânt, oricine se acordează la gândirea fraternităţii universale şi se consacră studiului corelaţiilor între fiinţa umană şi divinul suprem.

Nu doar prin spiritul său, Helena Petrovna Blavatsky l-a considerat pe George Mead ca „singurul adevărat teosof”. Spre deosebire de alţi membrii ai vechii Societăţi Teosofice, el nu se interesa în exclusivitate doar de unica înţelepciune orientală, ci o considera a fi misiunea sa de a desigila şi de a redescoperi cel de-al şaptelea curent ale înţelepciunii, Gnoza.
George Mead era un lucrător înverşunat, iar dacă Blavatsky l-a calificat ca şi teosof adevărat, este datorită comportamentului său. Ea scria în Cheile Teosofiei: „În Marea Operă, în opera pentru  eliberarea  sufletului în fiinţa umană, nu există loc pentru personalităţi; fiinţele dotate cu un puternic «ego» nu sunt admise, sunt reţinuţi doar aceia care sunt capabili în a se  supune serviabili.”

George Mead ducea viaţa unei spiritualităţi înalte. Specializat în literatura protocreştină, şi fiind inspirat de aceasta, el devine, un cunoscător în ceea ce priveşte învăţământul hermetic şi Gnoza veche. Lucrările sale conţin studii referitoare la elementele Gnozei creştine şi ale religiilor lumii greco-romane. Întreaga sa energie este consacrată studiului gnosticismului, elenismului, iudaismului şi creştinismului. În acelaşi timp, îi sunt familiare şi filozofiile buddhiste. El publică o traducere din sanscrită  a lucrării Bhagavad Gita; sub influenţa doamnei Blavatsky, el face să apară în limba engleză o ediție a evangheliei gnostice cunoscută sub numele de Evanghelia lui Pistis Sophia, al cărei prim exemplar a fost depus, încă din 1785, la Biblioteca British Museum.

În 1890, această traducere apare în episoade în revista Lucifer, publicaţia teosofilor (al cărei titlu nu a fost ales de către Blavatsky decât pentru a îngrozi burghezimea creştină). Pe de altă parte, multe articole în Lucifer au fost scrise de către Mead, principalul său redactor.
Pentru Evanghelia lui Pistis Sophia, un savant precum C.G. Jung se deplasează la Londra pentru a-i mulţumi lui Mead pentru traducerea sa, iar acesta din urmă redactează încă o serie de lucrări-cheie care se vor adeveri determinante pentru dezvoltarea spirituală şi mistică a occidentului contemporan. Prima a apărut în 1900: Fragmente ale unei Credinţe uitate; a doua, în 1906, este Hermes cel de Trei ori Mare.

Aceste două lucrări vor permite a descoperi ce e mai bun în materie şi, până în zilele noastre, ele sunt foarte agreabile în a fi citite, pentru cât poate fi de neplăcut un stil englez ceva mai puțin ceremonial.

De 110 ani, subtilitatea lor face mereu concurenţă publicaţiilor ulterioare pe acelaşi teren. Sunt studii fervente şi preţioase, unul privind Gnoza, altul despre Înţelepciunea lui Hermes. Mead oferă proba existenței celui de-al şaptelea curent al Înţelepciunii, demonstrând că alături de numeroase surse orientale disponibile în acea epocă, există, neîndoielnic, surse occidentale.

Datorită operei sale noi dispunem de texte originale, subtile şi profunde, datând de la începutul erei noastre.
Cincizeci de ani mai târziu, Jan van Rijckenborgh a putut astfel fonda, pe Gnoza originară a lui Hermes şi pe Pistis Sophia, explicaţiile sale despre drumul pe care sufletele trebuie să îl urmeze.

Însă, la un moment dat, George Mead, om corect, îndrăgostit de adevăr şi de o etică superioară, nu mai reuşește să pună în acord
propria sa morală interioară cu câţiva membri noi ai direcţiei Societăţii Teosofice. El nu îndrăgeşte întorsăturile de frază şi nici  practicile unor maeştri oculţi, nici fenomenele oculte. El consideră toate acestea ca şi piedici grosolane în căutarea spirituală.

Din acest motiv, Mead refuză oferta de a deveni preşedinte al societăţii, preferând a se consacra propriilor căutări, printre care
scrierile gnostice ale primelor secole sunt prioritare. Un ultim incident pune clar în evidenţă că el nu se mai poate deda la ostentaţia, la amabila suficienţă/îndestulare, iluziilor astrale şi manifestărilor spiritiste căutând a se impune în exterior. În 1909, el spune rămas-bun Societăţii Teosofice.
Acesta a fost un act de mare curaj căci, din acel moment, explică el, „din ziua următoare, eu nu mai aveam nici muncă, nici adăpost, nici cerc de prieteni, nici ieşiri, nici cititori”. Împreună cu el, 700 de membrii părăsesc Societatea Teosofică. Un an mai târziu, în 1909, împreună cu 150 de prieteni, George Mead fondează „Societatea Căutătorilor’’, o organizaţie dedicându-se studiului comparativ al religiilor. Bazându-se pe principii obiective şi ştiinţifice, ea este mai întâi de toate o asociaţie de căutători după suflet şi spirit.

Fără nicio îndoială, George Mead a întreţinut astfel impulsul de eliberare care, în anii următori morţii doamnei Blavatsky, devenise foarte greoi. Acelaşi impuls  îl determină pe Max Heindel să părăsească de asemenea Societatea Teosofică şi să fondeze în 1906, „Frăția Rosicruciană’’. În 1912, Rudolf Steiner va face acelaşi lucru pentru a continua independent cu „Asociația Antroposofică’’. Iar iniţiativa independentă pe care o va lua Krishnamurti începând cu 1929 se explică de asemenea prin acelaşi apel la eliberare.

Atunci când, în 1908, George Mead părăseşte Asociaţia Teosofică, el publicase deja cea mai mare parte a lucrărilor sale importante despre spiritualitatea greco-egipteană.

În holul intrării (la Renova) sunt expuse câteva exemplare ale periodicului  „Căutarea’’ editat începând cu 1910 de către George şi soția sa Laura Mead, mult mai discretă. În sânul asociaţiei lor cu acelaşi nume, ei se reuneau în fiecare săptămână: o dată pentru membri, cealaltă dată pentru cititori, în atenţia interesaţilor.
În afară de aceste reuniuni, activitatea lor principală era publicarea periodicului Căutarea.

Cu privire la acesta, Mead a precizat următoarele: „Nu dispuneam de bani, dar aveam ceva mult mai bun, numeroase articole excelente şi contribuţii de prim ordin; iar întregul reprezenta o muncă plină de dragoste. Nu ne puteam permite de a remunera colaboratorii noştri nici cu cel puțin un penny. Iată adevăratul merit al periodicului Căutarea, iar în calitate de redactor, mă declar mândru pe drept cuvânt, foarte mândru de altfel, atunci când revăd lista asociaţilor mei cei mai stimaţi. O listă pe care orice periodic şi-ar dori să o aibă pentru a reuşi, obligaţi fiind a lucra cu mijloacele de care noi dispuneam.”

Într-adevăr, găsim în revista Căutarea contribuţiile unor autori importanţi, care înţelegeau că, sub masca secretului şi misteriilor, se găseşte în realitate „înţelepciunea eternă’’ a dezvoltării spirituale a fiinţei umane. Printre cei care au contribuit la periodic, se află Martin Buber (1878-1965), Gustav Meyrink (1868-1932), A.E. Waite, W.B. Yeats (1865-1939) şi Gerhard Scholem (1897-1982), şi încă mulţi alţii. De-a lungul a 18 ani după moartea doamnei Blavatsky, George Mead a considerat nu doar ca un privilegiu, ci în egală măsură ca o misiune a păstra vie flacăra unui grup care făcea o muncă spirituală. În sânul Societăţii Căutarea, el s-a achitat în mod conştiincios de această misiune.

În vitrină sunt expuse cele 11 frumoase volume ale sale: Ecouri ale Gnozei, pe care a publicat-o în 1908, Imnul lui Iisus, Răstignirea gnostică, Imnurile lui Hermes, Misteriile lui Mithra şi Oracolele caldeene care figurează printre altele, constituind într-un anume fel un eşantion cartografic a ceea ce se întâmpla în jurul Mării Mediterane în cursul primelor secole ale erei noastre.

Viaţa lui Mead şi a colaboratorilor săi trece printr-o perioadă care se distinge prin căutări ale spiritelor cele mai remarcabile a ceea ce constituie planul spiritual din urmă al fiinţei umane. Aceasta a fost epoca unei căutări febrile, a dezvoltărilor posibile ale psihicului şi ale sufletului. Această perioadă se întinde de la lumea gândirii doamnei Blavatsky până la cea a unui gânditor precum C.G. Jung şi a unui muzician ca Jaap van Zweden, care relata recent (cu ocazia unei emisiuni) cum el a fost format prin antecedentele sale teosofice.

În mod particular intuitiv în ceea ce priveşte Gnoza – ceea ce Quispel numeşte „feel of the Gnosis”, „receptivitate la Gnoză” şi ceea ce Rozacrucienii exprimă prin imaginea „rozei deschise a inimii” – G.R.S. Mead, în calitate de pionier, cum nu sunt decât foarte puțini, a pus viaţa sa în serviciul eliberării a ceea ce reprezintă măreţia Omului interior: Omul-Spirit originar.

„Cunoaşterea Gnozei” a confirmat inima sa de căutător cinstit şi incontestabila sa convingere a Adevărului. Maxima sa personală stă mărturie: „Recunoaşte deci Lumina şi leagă prietenie cu ea.”