Primul capitol din "Nu există spațiu gol"

Curenţi magnetici

Este cunoscut efectul forţei de gravitaţie şi fenomenele care sunt în legă­tură cu ea. Acest efect este cauzat de puterea magnetică imensă al Pă­mântului. Globul pământesc este un magnet uriaş. Această calitate este emanată nu numai prin poli ci de fiecare centimetru pătrat a suprafeţei sale.

Magnetul se caracterizează prin două aptitudini: atracţie şi respingere. Atrage cele înrudite cu el, toate lucrurile, corpurile, curenţii şi forţele simpatice şi le respinge pe cele antipatice. Aceste două curente pot fi di­ferenţiate clar în spaţiul magnetic al Pământului. Curentul repulsiv este totodată şi radiant, arătând calitatea planetei. Tot ceea ce este în concor­danţă cu această calitate, sau acceptă să se manifeste ca atare, va putea fi atras de către curentul captativ.

Antipatia, nu este altceva decât o caracteristică al curentului magnetic radiant al Pământului. Acest curent se arată ostil faţă de toate forţele, lu­crurile, stările care prin natura lor sunt inamice planetei. Are în vedere ca nimic dăunător să nu poată pătrunde în sfera acesteia. Iată cum îi vine în ajutorul curentului simpatic cel antipatic. În cazul în care curentul antipa­tic consideră un lucru ca neadecevat, neprielnic, disonant, atunci curentul simpatic nu îl poate asimila. Antiteza antipatie-simpatie este prin urmare doar o lege naturală, al cărei efect purificator este cât se poate de benefic în gospodăria naturii. Ele însă se pot şi degenera, caz în care devin neplă­cute, periculoase, chiar nocive, iar dacă această degenerare atinge un anumit grad de limită, atunci viaţa pământeană devine imposibilă. Cu­rentul radiant dealtfel are şi caracter de prezentare şi manifestare a tuturor necesităţilor şi doleanţelor, astfel încât curentul de captare să aibă posibi­litatea de a atrage din zona intercosmică tot ceea ce are nevoie planeta. Sfera magnetică al Pământului este deci o zonă de respiraţie, în care se pot diferenţia clar fazele inspiraţiei şi al expiraţiei. Pământul, cât şi tot ce trăieşte pe suprafaţa sau în adâncul lui, are nevoie de:
1. substanţe solide, lichide şi gazoase,
2. substanţe eterice,
3. substanţe astrale, adică forţe de natură astrală. Pământul posedă prin urmare trei corpuri: material, eteric şi astral.

Astfel magnetismul pă­mântesc are de asemenea trei sfere. Curentele de radiere şi de captare au şi ele sferele lor materiale, eterice ori siderice adică astrale, cu caracteris­ticile şi vibraţiile corespunzătoare. Cele trei corpuri ale Pământului îm­preună cu curentele magnetice formează laolaltă un mare laborator chi­mic. Aici, Pământul îşi prepară, sau îşi transformă toate cele necesare pentru vieţuitoarele lui. O planetă, un obiect ceresc este în acest chip aproape sută la sută autarh.
Izvorul puterilor magnetice ale Pământului se găseşte în planeta însăşi, iar forţele care adapă acest izvor necontenit provin din Soare. Pământul se poate considera astfel copilul Soarelui.

Terra este deasemenea „mama“ noastră, a tuturor. Este polarizată într-un mod anume, adică, izvorul său magnetic are două puncte deosebit de sensibile, care pe suprafaţă corespund polilor tereştri. Poziţia axei mag­netice cât şi orice mişcare a Pământului depind de Soare, fiindcă Soarele este cel care stabileşte toate stările din Sistemul Solar. Reacţiile magne­tice şi chimice produse de Pământ cât şi de zonele din incinta lui, la fel cu toate manifestările curentelor de viaţă din aceste spaţii posedă forme au­tentice, specii anume, structură atomică şi polarizare magnetică a atomi­lor unică, deosebite total de reacţiile de acest gen ale celorlalte planete. Din această cauză fiecare planetă are structură magnetică aparte.

Deoarece, planetele cunoscute sunt toate copiii aceluiaşi Soare, se înţelege uşor situaţia lor, anume că ele, cu toate trăsăturile lor diferenţiate, sunt totuşi rude apropiate, şi trebuie să aibă în vedere interese comune importante. Soarele, împreună cu copiii lui alcătuiesc o familie unită, în cadrul căreia fiecare membru este colaborator.

În cele ce urmează, va trebui să abordăm mai pe larg această tematică a colaborării, să analizăm câteva aspecte ale sale, ca nu cumva eveni­mentele care vor apare în viitorul apropiat, care propriu zis au şi început deja, să vă găsească pe nepregătite. Planeta noastră a luat din nou o di­recţie de aşa natură încât fiii familiei Solare se arată pline de îngrijorare.

Am expus în prealabil faptul că Pământul posedă două curente magne­tice, deopotrivă şi funcţia acestora, cât şi ideea că aceste curente dirijează şi menţin în ordine gospodăria naturii. În jurul Terrei există deci un spaţiu magnetic imens, în care se pot observa curente de atracţie şi de respingere. Dacă ne-am ridica până la hotarul straturilor externe, urmând în zbor o traiectorie orizontal circulară, atunci am putea descoperii că la un moment dat atât curentul de inspiraţie cât şi cel de expiraţie îşi pierd caracteristicile lor proprii, dinamice, şi se transpun într-o radiaţie verti­cală pasivă, liniştită, intimă, pe teritoriul cărora încetează fenomenele al­chimiste pământene. În zona aceasta neutră Pământul îşi dezvăluie faţa lui adevărată, fiinţa lui zdrobită. Celelalte planete procedează identic. Planetele au deci un teritoriu de tangenţă. Pe acest tărâm unde domneşte o liniştire magnetică se întâlnesc fiii şi fiicele Soarelui, aici se cumulează rezultatele magnetice ale fiinţelor planetare. Fiecare vibrează diferit, au o polarizare atomică deosebită una de cealaltă, totuşi prezintă nenumărate interese comune. Datorită exis­tenţei acestei zone de tangenţă se înfiin­ţează un laborator intercos­mic, ia naştere o emisie de radiaţie intercosmică.

Spaţiile calmate îşi trimit reciproc curente deosebite, pun la dispoziţia celorlalte capacităţile lor, sub conducerea Tatălui. Pe tema, şi efectele acestor radiaţii cu totul speciale se bazează mitologii infinit de multe, în rândul lor se înscrie şi doctrina gnostică despre eoni.

În afară de razele magnetice tipice pentru specia pământeană, se pot ob­serva şi o serie întreagă de influenţe sub formă de radiaţii verticale de alt fel. Acestea nu sunt însă „coercitive“ niciodată, până când Pământul nu îşi tulbură în asemenea manieră autogospodărirea, încât ceilalţi membri ai familiei să fie nevoiţi să intervină. Sistemul Solar în întegimea lui este un glob uriaş cu multe straturi, cu numeroase specialităţi planetare aparte; dar viaţa fiecărui astru este dependentă de a celorlalţi şi se con­formează cu ei. Din această cauză este validă din punct de vedere ştiinţific ideea că din cauza conflictelor terestre, a războaielor şi a reacţi­ilor nucleare s-a provocat o tulburare în familia mare solară. Mitologiile gnostice mai vechi descriu acest fapt prin istorisirea luptei dintre eoni. Era noastră are contact trupesc cu rezultatele experienţelor nucleare, pu­tem auzi aproape zilnic despre construirea şi lansarea rachetelor, despre sateliţii artificiali, despre construcţia navelor cosmice pământene sau des­pre ozeneuri, a căror problematică nu a fost încă elucidată de către ştiinţa contemporană.

În marea interrelaţie macrocosmică, în care Pământul nostru ocupă un loc de membru de familie al Sistemului Solar, omul este un microcos­mos, o planetă mică. Întregul nostru spaţiu microcosmic, împreună cu personalitatea noastră este acordat cu spaţiul terestru şi prin acesta cu spaţiul interplanetar solar. Suntem copiii Terrei în nenumărate privinţe şi fiecare atom al micului nostru astru, adică al microcosmosului, care deasemenea posedă formă sferică, este polarizat de către Ea şi în concor­danţă cu Ea. Din această cauză pe noi toţi ne interesează la modul cel mai acut tot ce se întâmplă pe Pământ, în interiorul Pământului, în natură şi în Sistemul Solar, deoarece ne aflăm în cea mai strânsă legătură cu aceste domenii. Perturbaţiile cosmice, adică ale Pământului, cauzează tulburări în macrocosmos, în Sistemul Solar şi în acelaşi timp în corpul nostru, privind fiecare aspect al său, deci şi în cel pur fizic cât şi în celelalte cu structură materială mai fină. Problemele vieţii noastre se pot explica prin diferite procese magnetice, care se află în fază de dezvoltare ori de con­tradicţie.

Mama noastră Terra, cosmos fiind, este copilul Soarelui, dar omul, ca microcosmos deasemenea. Prin urmare fiecare locuitor al Sistemului So­lar este fratele nostru şi ceea ce noi numim Gnoză nu este altceva decât chintesenţa de adevăr şi de realitate a ideii celei mai sfânte, Dumnezeeşti, care domneşte în întregul Sistem Solar. Un om cu adevărat gnostic nu mai este locuitorul Pământului ci al Soarelui. Aici ne referim la Sistemul Solar ca întreg, ca o entitate unică, constituind corpul unic al Ţării Di­vine, cât şi fuziunea cu Dumnezeu şi planul său sacru, microcosmosul uman. Procesul magnetic gnostic duce la acest ţel înalt, extraordinar.