GEOMETRIA UNIVERSALĂ - Oare mai exista ceva sacru?

În acest număr al revistei Pentagrama prezentăm mai de aproape un articol despre geometria universală, care în timpurile străvechi a fost numită „geometrie sacră”. Dacă nu suntem deosebit de dotaţi, atunci la şcoală am avut probabil probleme cu matematica şi cu geometria. Acestea erau adesea foarte abstracte şi rezolvarea problemelor a fost dificilă. Atunci cum am putea fi capabili oare să înţelegem o noţiune ca „geometria universală”? Putem vorbi oare despre secrete divine spirituale ale numerelor? Ce anume este universal în acestea? Ce anume poate fi sacru în ele?

În cazul în care am judeca doar după evenimentele care se desfăşoară în lume am putea declara că în lumea noastră nimic nu este sacru. Este foarte întemeiată întrebarea: Oare această abordare nu reprezintă doar fantezia noastră?
Şi totuşi ... Când o floare străluceşte în lumină în integritatea ei, când o formaţie de nori pluteşte deasupra orizontului, în cavalcada de culori între lumină şi umbră în razele de zori de zi, ne poate cuprinde un farmec, atunci ne mirăm şi ne minunăm. Ce ne atinge atunci? Există oare ceva sacru aici?

Dar când începem să ne gândim la asta, „aceasta” se şi retrage. Farmecul clipei dispare.

Să încercăm să urmărim puţin clipa maiestuoasă. Ne vine în minte „Micul imn al lui Aton”, dedicat zeului egiptean al Soarelui, Aton, în care se spune:
„Radiezi minunat, o, Aton cel viu, domnul eternităţii!
Străluceşti, eşti luminos şi tare,
iubirea Ta este puternică şi mare.
Razele tale vor forma ochii tuturor creaturilor tale ...
Eşti Mamă şi Tată pentru ei, ai căror ochi, tot Tu i-ai creat;
Dacă răsari, ei toţi văd prin Tine.”
„Am văzut” ceva. Cu ochii noştri, dar şi cu un organ de simţ mai fin. Dar cum ajunge ceea ce am văzut la acest „mecanism” extraordinar, la această structură maiestoasă, la geometria ochilor noştri, care ne face posibilă vederea? Cei din vechime au zis că: „Ochii au fost creaţi de lumină”. Plotin, marele urmaş al filozofiei lui Platon, a explicat foarte bine acest lucru.

Ştiinţa contemporană a descoperit că la peşti, în lipsa luminii, nu se pot dezvolta ochii. Există oare deja ceva în lumină care se manifestă apoi ca geometrie a ochilor?

Explicat altfel: ne transmite oare lumina o idee, în scopul de a se manifesta apoi în materie? Razele Soarelui inundă Pământul nostru de milioane de ani. Şi el „răspunde”. Lumina este oglindită înapoi cel mai frumos de către florile lumii plantelor. S-a spus adesea, că acestea sunt de esenţă solară. Perceperea luminii de către flori este asemănătoare percepţiei ochilor.

LUX ŞI LUMEN
Platon, în dialogul său cu titlul Timaios scrie, că Dumnezeu a iniţiat crearea lumii prin demiurgul său, şi anume, în aşa fel încât la baza ei să stea numerele, raţiunea şi geometria. El porneşte de la faptul că numărul, raţiunea şi geometria curg în lumea noastră din lumea spirituală. În Geneză, Cartea Creaţiei din Biblie, Dumnezeu exclamă în prima zi:
„Fiat Lux – Să fie lumină!” Preoţii timpurii au văzut în această primă lumină o realitate spirituală, pe care au denumit-o lux, căci pentru ei a însemnat „spiritul spaţiului”. Lumina cunoscută de noi au considerat-o ca fiind o emanaţie, o radiaţie a luminii spirituale, şi au numit-o: lumen. Mult timp, omenirea s-a străduit intens pentru a putea distinge aceste două feluri de lumină. Una conţine gândurile creatorului, iar cealaltă le transformă în manifestări ce conţin corporalitatea(fără lumină nu creşte nimic).

Pe baza acestora, în secolul 13 s-a creat o concepţie, care a legat primii germeni ai gândirii ştiinţifice despre natură cu viziunea religioasă. Englezul Robert Grosseteste, din ordinul Franciscanilor, unul dintre cei mai de seamă savanţi medievali din Oxford, a considerat lumina ca fiind „prima formă a corporalităţii”, din care ia naştere totul. Pornind dintr-un singur punct, aceasta se multiplică infinit şi uniform în toate direcţiile şi formează o sferă. Prin condensare ajunge la o fază de diferenţiere, care duce la ceea ce în Biblie este denumit: „Despărţirea Cerului de Pământ”. În acest proces ia naştere materia. Toată creaţia materială nu este altceva dacât lumină condensată, compactă. Lumina face să apară spaţiul, şi în cele din urmă, după ce s-a epuizat, piere la marginea universului creat de ea. În forma sa cristalizată, adică în materia creaturilor, ea ne prezintă conţinutul său spiritual originar. Chiar şi Robert Grosseteste a diferenţiat de asemenea două feluri de lumină: una devine lumina existenţei noastre fizice şi materie, în timp ce cealaltă este lumina cunoaşterii, care îmbracă formă în creaturile celeste, pur spirituale ale lui Dumnezeu.(compară: Zajonc, Lichtfänger. Die gemeinsame Geschichte von Licht und Bewußtsein.)(Prinzător de lumină. Istoria comună a luminii şi conştienţei. Stuttgart, 2008, 76, pag.131).

PALIDĂ IMAGINE PĂMÂNTEANĂ A SPIRITUALULUI
Cusanus (Nikolaus von Kues, 1401-1464) a susţinut că între lumea fizică şi cea spirituală există o prăpastie imensă. Pentru explicarea acestui lucru s-a folosit de limbajul matematicii. Pe Dumnezeu l-a făcut egal cu noţiunea infinitului. Omul este însă o creatură muritoare, deci finită. Multiplul unui număr finit va fi întotdeauna un număr finit. Astfel, Dumnezeu, ca infinitate, nu va putea fi atins niciodată de către individul muritor, finit. Prin asta, Nikolaus von Kues a făcut referire la prăpastia care există între Împărăţia divină a luminii şi lumea noastră.
Gnosticii timpurii creştini, în urmă cu o mie de ani faţă de Cusanus, au abordat de asemenea opinii asemănătoare. Dar, cu toate că există această prăpastie, din spiritual radiază totuşi ceva spre pământean, deoarece altfel am fi absolut pierduţi. O parte din ceea ce există sus ne este împărtăşit în interior.

Ceea ce s-a numit „sus”, în decursul secolelor s-a schimbat. Lucrurilor divine li s-a întors spatele, omul întorcându-se către cercetarea pământului şi a tainelor sale. Lumea ideală a Luminii, din care a fost demonstrată lumea aparenţelor, a fost schimbată prin „lumea ideală” a matematicii. Matematica – la fel ca geometria – a fost desprinsă de lumina divină. Locul viziunii spirituale a fost ocupat de abstracţiunea rigidă a gândirii raţionale. S-a căutat modul în care s-ar putea descoperi esenţa luminii cu ajutorul matematicii. „Spiritualul” a fost transpus în capetele omeneşti. Materialismul a câştigat din ce în ce mai mult teren. Din punctul de vedere al Gnosticilor începuse vremea „uitării”. Acest lucru este redat foarte bine de un text din literatura masonică: „Înţelepciunea specialistului, puterea materialului şi frumuseţea arhitecturii au dat înapoi din faţa dezordinii, a confuziei şi a păcatului.

Pentru exprimarea slavei sale, suveranul suprem al universului s-a decis să lase în paragină construcţia sa pământeană, şi cu geometria sa măiastră, amplă, şi atotcuprinzătoare, să îşi construiască o cetate spirituală, a cărei existenţă va fi inatacabilă pentru puteri omeneneşti şi care în decursul secolelor va rămâne intactă.”

MITUL
Marii gânditori ai Romantismului s-au opus acestei tendinţe care a început să domine secolul al 18-lea. Au căutat să găsească din nou legătura cu ceea ce ei numeau „mitul”. Observările lor în ceea ce priveşte natura, s-au focalizat asupra manifestării pe plan fizic a divinului-spiritual. În opera Faust II a lui Goethe putem citi următoarele: „Toate lucrurile efemere reprezintă doar o analogie.” Această analogie, această pildă, şi comparaţie are menirea să ne amintească de lumea eternă a luminii, care ne atrage fără întrerupere. Poetul Novalis (Georg Friedrich von Hardenberg, 1772-1801) a făcut referire la faptul, că înainte de despicarea mitului în realitate severă şi poezie, înţelepţii au vieţuit natura ca fiind îmbibată de suflet. Au putut trăi existenţa zeilor, şi au putut încă citi din influenţele divine existente în lume: „Tot ce au văzut şi au spus iniţiaţii, poartă amprenta lui Dumnezeu”. În povestea sa mitică, numită Fabel şi Eros, (Fabulă şi eros) Fabel personifică mitul. Fabel este pentru el noul născut în noi, fiinţa cea mai profundă a omului, fiinţa-suflet: „un etern copil de gen feminin”. În miturile străvechi, Sfinxul caută esenţa existenţei umane. „Care este secretul etern?” – îl întreabă Sfinxul pe Fabel.

„Iubirea” – răspunde el. „Şi asta unde există?” „La Sophia!” Şi într-adevăr, această iubire pentru înţelepciune este acea care-l duce pe omul zilelor noastre, – pe omul cu inima deschisă, – mai aproape de nucleul său.
Contemporanul lui Novalis, artistul englez William Blake (1757-1827), a găsit lumea noastră ca fiind „un loc de trai deosebit şi minunat, care în final trebuie totuşi să se retragă lăsând loc universului glorios re-creat”. Blake a crezut că viziunile sale particulare, pe care le-a prelucrat în poemele: „Sfârşitul lumii vechi” şi „Unitatea cosmosului”, se referă la această dezvoltare nouă. Ambele au fost premergătoare epocii în care s-au creat. Blake a fost ferm convins că opera sa i-a ajutat pe mulţi alţii să se ridice la „trăirea infinitului”. Acesta a fost motivul pentru care şi-a reprezentat poeziile într-o formă caligrafică deosebită, minunată, şi în picturi fantastice, inspirative.

Poetul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882), s-a apropiat de lumea vizibilă într-o formă asemănătoare. A fost un poet cu un spirit treaz, care a ajuns în „stare de ebrietate” din cauza unui vin „care niciodată nu s-a copt în burta unui strugure”. Gândirea sa a fost lucidă, transparentă ca cristalul, precum ţâşneşte apa răcoroasă, curată dintr-o fântână adâncă. A făcut din nou şi din nou observabil faptul că fiecare factor în natură este un simbol al unei realităţi spirituale. Pe parcursul despărţirii ştiinţei de originea ei spirituală, gânditorii au căutat din ce în ce să „descifreze” secretul materiei. Nu mai era vorba despre uimirea în faţa minunilor naturii şi despre ascensiunea spirituală, ci despre raţiunea pură, despre dominare şi profit.

Spiritul individual a fost pus în opoziţie cu obiectele pe care au încercat să le studieze şi pe care s-au străduit să le domine prin voinţa umană. Omul a pătruns astfel în străfundurile cele mai adânci ale materiei ... până ce a dat de o graniţă.

Filozoful şi fizicianul în domeniul fizicii cuantice, Hans-Peter Dürr, scrie următoarele: „Dacă demontăm materia în părţi din ce în ce mai minuscule, în cele din urmă nu mai rămâne nimic care ne-ar putea aminti de materie. La sfârşit nu mai există materie deloc, ci numai formă, structură, simetrie, şi conexiune Materia nu este compusă din materie! Primordială este conexiunea, legătura, relaţia; substanţa, materia este doar de rang secundar.

Materia este un fenomen şi poate fi observată doar după o cercetare, după o analiză mai grosieră. Materia este o formă coagulată. Am putea declara şi faptul, că: din ea rămâne de fapt doar ceea ce se aseamănă cel mai mult cu spiritualul, calităţi ca: unitar, deschis, viu, potenţial. Substanţa este zgura spiritualităţii”. (Hans-Peter Duerr, Geist, Kosmos und Physik, Amerang 2010, pag.33)(Spirit, cosmos şi fizică)

FORME CONDENSATE
Şi iată că apare din nou la orizont lumea spirituală a luminii. Omului i se conturează o posibilitate nouă. Oamenii de ştiinţă de vârf, din domeniul ştiinţelor naturii, ca Ulrich Warnke, vorbesc despre „potenţialul infinit” sau despre „oceanul tuturor posibilităţilor”. Aici se poate închide cercul. Ştiinţele naturale şi mistica au putut ajunge fiecare pe drumul lor propriu la un nivel foarte înalt. Ele s-au putut întâlni pe de o parte în ponderaţia câştigată, pe de altă parte în ascensiunea spirituală.

Geometria universală ne prezintă structuri, pe care le recunoaştem ca multiple oglindiri reveninde ale unui conţinut spiritual. Le putem vedea ca lumină materializată pe baze noi, ca „forme condensate”. Unde ajungem oare dacă dizolvăm condensări şi le urmărim în direcţie inversă, până la originile lor? Atunci vom putea simţi, că proporţiile perfecte în geometrie nu sunt altceva decât o expresie a frumuseţii spirituale şi a armoniei, cât şi faptul că raportul reciproc al anumitor linii şi suprafeţe este un simbol al relaţiilor perfecte, un simbol al iubirii.

Astfel putem ajunge înapoi la conexiunea dintre trăirile matematice şi cele mistice. Dacă prin ecuaţii matematice pătrundem în adâncul cosmosului, atunci - uneori chiar şi în mod inconştient – ne străduim la înţelegerea divinului-spiritual, care este omniprezent atât în interiorul nostru cel mai lăuntric, cât şi oriunde în cosmos. Acelaşi lucru este valabil şi pentru proporţiile şi mişcarea corpului nostru. Trupul nostru, cu care avem de-a face zi de zi, este o imagine palidă a luminii. Ne străduim, ca în Pentegrama, să facem posibilă o introspecţie în raporturile de la cantitativ la calitativ ale numerelor şi proporţiilor. Putem învăţa din nou să ne mirăm. Ceea ce credem că ştim, – de exemplu numerele simple de la unu la zece – conţine de fapt un mesaj spiritual larg. Drumul care ne este însărcinat - şi care, în ceea ce priveşte ţelul său final, este vertiginos, -traversează abisul fără fund, prezentat de Nikolaus von Kues şi de Gnostici, se găseşte codificat în numerele tablei înmulţirii. Dacă reuşim să dăm o interpretare nouă lucrurilor pe care la ştim de mult, atunci viaţa noastră capătă un sens nou.

Literatură:
1 Zajonc, Prinzător de lumină. Istoria comună a luminii şi a conştiinţei. Stuttgart, 2008. 76.pag.131
2 Hans-Peter Duerr, Spirit, cosmos şi fizică, Amerang 2010, pag. 33