Puterea uriaşilor

Nenumărate mituri ne-au parvenit din cele mai diferite culturi ale lumii noastre. Ele ne oferă reprezentări ale omenirii vechi despre facerea lumii, despre activitatea forţelor naturii şi a zeilor, precum şi despre destinul după moarte.

„Ştiu de uriaşi, născuţi pe vremuri,
care cândva m-au crescut …”
Versul 2 din Voeluspa –
„Prezicerea vizionarei”

Uriaşii sunt simboluri pentru forţe ale naturii, care au conlucrat la formarea universului, la creaţia pământului, şi la tot ce trăieşte şi creşte pe el. Ei sunt expresia forţei elementelor ajutătoare, dar şi a celor violente şi ameninţătoare. Oamenii le-au reprezentat ca fiinţe vii şi le-au dat diferite nume. Ei îi numeau uriaşii Jotunen, pe cei care trăiau în împărăţia Jotunheim. Uriaşii făceau posibilă creşterea şi devenirea în circuitul etern al proceselor de moarte şi devenire. Înfricoşător a fost „Uriaşul muntelui”, care le mânca pe toate, care nu cruţa nici luna şi nici soarele. Dacă, pe timpul iernii, în emisfera nordică, soarele era în pericol să fie „mâncat” de către noapte, atunci oamenii îşi făceau griji şi pentru pierderea soarelui lor spiritual.

Uriaşul „Rungmir” simboliza violenţa primitivă în stare brută, cruzimea nemiloasă, pe care Thor, cu ciocanul lui, era în stare să-l înfrângă. Semizeul Thor arunca cu foc, fulgere şi trăsnete până când se instala din nou liniştea şi pacea. Când azvârlea ciocanul său Mjoelnir asupra forţelor naturii pline de furie, el le repunea înapoi în ordinea lor. După o luptă şi ceartă sălbatică, emoţiile se linişteau. Ciocanul lui Thor aminteşte de bătăile inimii noastre în urma unui efort mare, în stare de nervozitate sau excitaţie.
Zeii Thursen erau zeii „secetei”, care lăsau să se usuce tot ce era de natură materială, iar în mod demonic făceau din suflet hrana lor.

FORŢE TITANICE – PERICOL ŞI ŞANSĂ    
De la uriaşi pornea de asemenea pericolul folosirii nemoderate a lumii senzoriale, creşterii instinctelor disimulate, a haosului nemărginit provocat de imbolduri senzoriale, precum lăcomia nelimitată şi necugetată, şi dorinţa de a poseda bunuri materiale. Aceste caracteristici ameninţau mereu Sinele spiritual al omului, ba mai mult, ele încercau să-l copleşească şi să distrugă legătura sa cu lumea spirituală.

Acest lucru era foarte clar redat în misteriile nordice. Acest lucru este valabil mai mult ca oricând în vremea noastră. Chiar şi azi noi încă suntem supuşi unei lupte permanente cu puterile uriaşe care se înalţă din natură. Constituirea formei şi a ordinii este o sarcină permanentă, atât în exterior cât şi în interior. În această luptă este decisiv a „fi un războinic viteaz”. În Vechiul Testament, David luptă contra lui Goliat. Acesta este un tablou al luptei între ideile superioare în creştere contra dorinţelor egocentrice nestăvilite. În povestirea biblică, tinerele forţe ale raţiunii şi răspunderii-de-sine se dovedesc a fi mai puternice.

În mitologia greacă, uriaşii se numesc Titani. Ei sunt semizei, în care, în afara ştiinţei divine atotputernice, acţionează şi forţele titanice ale materiei. Titanul Prometeu se opune ordinii lui Zeus pentru a înfăptui propria sa împărăţie. El „pârăşte” divinul pentru a aduce omului pământean focul Spiritului (cunoaşterea şi înţeleciunea). Această jertfă a divinului în propria fiinţă are urmări uriaşe. Drept pedeapsă, Prometeu este legat de o stâncă în Munţii Caucaz, simbol al lumii materiale. Aceasta înseamnă a se simţi legat de un corp de materie grosieră, ca de o stâncă”.

În opoziţie cu starea unui om pur material, un Titan, ca şi fiu al lui Dumnezeu, îşi aminteşte foarte bine de provenienţa sa divină şi de posibilitatea întoarcerii. Astăzi, forţe contrare determină soarta popoarelor, a personalităţilor individuale, care sunt întreţesute în faptele lor. Oamenii trebuie să înveţe prin experienţă a trăi cu forţele naturii şi a le utiliza în mod corect. Este din ce în ce mai evident că oamenii sunt în pericol de a fi supuşi de către aceste forţe uriaşe. Prizonieri ai percepţiilor şi manipulărilor senzoriale, ei sunt în pericol de a fi influenţaţi de forţele mediatice care întăresc mereu mai puternic instinctele lor gigantice. Forţele naturii le transmit dorinţe şi iluzii, împingându-i mereu înainte, ca
într-un joc.

Dar latura spirituală a omului îl împinge pe acesta la reflecţii raţionale, astfel încât toată hărţuiala lumii înseamnă pentru el, în final, doar a „mânca din pomul binelui şi al răului”. Însă odată, omul se satură şi de aceasta. Într-o bună zi, întreaga experienţă acumulată în microcosmos va fi transformată în cunoştinţe adevărate, în Gnoză, în cunoaştere.

Acesta este un aspect care radiază în toate religiile lumii ca forţă a Luminii şi a Adevărului. În misteriile apusene, această forţă de Lumină o desemnăm prin Christos. În mitologia germanică, această forţă este personificată prin cei trei zei Heimdall, Baldur şi Widar.

În următorul număr al revistei Pentagrama vom reveni asupra acestora.