NATURA ŞI ACTIVITATEA UNIVERSULUI ÎN MIŞCARE - Dialog general între Hermes şi Asclepios

Jan van Rijckenborgh şi Catharose de Petri

În antichitate, Asclepios sau Aesculapius a fost zeul medicinei. În sens mai larg, Asclepios este ajutătorul, vindecătorul. Deci, în cartea a şasea a lui Corpus Hermeticum, (în dialogul general între Hermes şi Asclepios) Hermes instruieşte un elev, care – precum spune deja numele – se ştie chemat pe calea serviciului Gnozei cu scopul de a deveni apt pentru cooperarea la vindecarea omenirii bolnave: la îndreptarea bolnavilor, la recuperarea celor frânţi. În acest sens, Asclepios primeşte o iniţiere în profunzimea naturii mişcării universului, în cauză şi efectul mişcării acestuia.

Filozofia hermetică dezvoltă un raţionament pornind mereu de la o bază foarte elementară şi urcă până în domeniul cel mai abstract. Omul, care întrebuinţează această cheie şi nu se abate niciodată de la această metodă, poate progresa pas cu pas în gândirea sa, pentru a ajunge, în final, la înţelegerea a ceea ce trebuie înţeles.
Foarte mulţi oameni au obiceiul de a începe cu cele abstracte, cu cele incognoscibile, pentru a încerca pe urmă a coborî la concret. O astfel de metodă nu poate aduce rezultate mulţumitoare. Ea lasă loc de speculaţii şi mistificări. De exemplu, misticul spune adesea că un lucru sau altul trebuie executat. Dar raţiunea rămâne de cele mai multe ori vagă şi este din cauza ignoranţei, sau de acceptare pe baza unor autorităţi.
De exemplu, se afirmă: „Biblia este cuvântul lui Dumnezeu.” O pretenţie abuzivă sau nu? Oare de ce tocmai Biblia să fie cuvântul lui Dumnezeu? Aceasta nu o ştie nimeni. Urmarea este că unul afirmă în mod autoritar ceea ce un altul neagă, iar un al treilea râmâne chiar foarte neutru la acestea. Această metodă nu serveşte nicidecum adevărului. Imprecizii, minciuni şi disensiuni se succed. Metoda de gândire hermetică este singura sigură şi corectă, pentru că ea arată gândirii drumul sigur, pornind de la perceptibil, de la concret, la abstract. Acesta este motivul pentru care şi Gnoza ancestrală se serveşte mereu de această metodă. Toţi oamenii dornici şi căutători de eliberare o utilizează pentru că ea dăruieşte rezultatele cele mai pure. Deci, şi după metoda de gândire se poate recunoaşte dacă cineva este un adevărat căutător de adevăr sau nu. Un exemplu de urmat a fost Spinoza. El a aplicat de asemenea metoda hermetică. (...)

Datorită Dialogului universal al lui Hermes şi Asclepios constatăm, că unica sursă-de-forţă atotcuprinzătoare, atotpătrunzătoare, înconjoară şi cuprinde toate domeniile cosmice. Intenţia acestei cărţi a lui Hermes Trismegistul este de a ne convinge profund de acest lucru este. Nu este vorba de a da o explicaţie filozofică profundă despre esenţa lui Dumnezeu şi a efectului forţei divine, ci elevului Asclepios, - care a devenit conştient la ce sarcină măreaţă este chemat de către Dumnezeu şi care, dintr-o dăruire profundă, doreşte să parcurgă calea, - i se explică că el trebuie să se lege de această sursă-de-forţă. Pe această planetă-mamă, existenţa nesemnificativă a omului, ca şi fiinţă inconştientă a naturii, este complet ilogică în toată manifestarea  universului. Dar acel om care, pe drumul său, este legat de radiaţiile sursei-de-forţă, acela se va sfinţi; deci, acela se va însănătoşi.
Şi prin miracolul plin de har al vindecării sale, la rândul lui, el însuşi devine un vindecător în serviciul Gnozei, devine un Asclepios matur! Dialogul general face apel mai ales la înţelegerea noastră, la gândirea noastră direcţionată spre interior. Pe lângă faptul de a asculta, el cere de la noi  să  gândim împreună cu el şi să coborâm în propria fiinţă, până acolo unde, în linişte serenă şi în pace, chemarea eternă a destinaţiei adevărate a omului poate fi auzită şi înţeleasă.

DIALOG  GENERAL  ÎNTRE  HERMES  ŞI  ASCLEPIOS

Hermes: Asclepios, oare nu tot ce este mişcat, este mişcat în ceva şi prin ceva?
Asclepios: Da, desigur!
Hermes: Şi nu trebuie oare ca acel ceva, înăuntrul căruia este mişcat un lucru, să fie neapărat mai mare decât lucrul care este mişcat ?
Asclepios: Negreşit!
Hermes: Iar ceea ce cheamă în apariţie mişcarea, nu este oare mai puternic decât ceea ce este mişcat?
Asclepios: Este mai puternic.
Hermes: Oare felul aceluia, înăuntrul căruia are loc mişcarea, nu trebuie să aibă o natură contrară acelui lucru care este mişcat?
Asclepios: Desigur!
Hermes: Oare acest univers nu este mai mare decât orice alt corp?
Asclepios: Da, cu siguranţă.
Hermes: Şi oare universul nu este el umplut cu multe alte corpuri mari, sau mai exact spus, umplut cu toate corpurile care există?
Asclepios: Da, desigur.
Hermes: Deci, universul este un corp?
Asclepios: Desigur.
 Hermes: Şi el este un corp care este mişcat?
Asclepios: Da, cu siguranţă.
Hermes: Cât de mare şi de ce fel trebuie să fie atunci spaţiul în care este mişcat universul? Oare acesta nu trebuie să fie cu mult mai mare decât universul pentru a permite această mişcare perpetuă, fară ca universul să fie împiedicat în mişcarea sa?
Asclepios: Într-adevăr, spaţiul trebuie să fie extraordinar de mare, Trismegiste.
Hermes: Şi de ce natură este el? Oare este el de natură  contrară, Asclepios? Iar contrariul felului corpului este incorporalul.
Asclepios: Negreşit.
Hermes: Atunci spaţiul este incorporal. Dar ceea ce este incorporal este, sau de fel divin, sau este Dumnezeu însuşi.
(Iar prin divin, aici nu fac referire la cele create, ci le cele necreate). Dacă incorporalul este de fel divin, atunci el este de fel precum fiinţa-nucleu a creaţiei; şi dacă incorporalul este Dumnezeu însuşi, atunci el este unit cu fiinţa-nucleu. Cu gândirea ta, aceasta trebuie înţeles astfel:
Dumnezeu este pentru noi ceea ce gândirea poate atinge mai înalt; pentru noi, însă nu pentru Dumnezeu însuşi; căci acela care gândeşte poate ajunge la  obiectul chibzuirii prin Lumina înţelegerii. Dumnezeu, ca atare, nu este un obiect al chibzuirii, căci datorită faptului că El nu se deosebeşte de esenţa chibzuirii,  El se chibzuieşte pe Sine însuşi. De aceea pentru noi, Dumnezeu este ceva distinct: de aceea El este obiectul gândirii noastre.
Dacă chibzuim spaţiul universal cu gândirea noastră, atunci nu-l chibzuim ca spaţiu, ci ca Dumnezeu; iar dacă, în gândirea noastră, spaţiul apare ca Dumnezeu, atunci nu mai este spaţiu în sensul general al cuvântului, ci forţa efectivă a lui Dumnezeu care ţine totul cuprins.
Tot ceea ce este mişcat, nu se mişcă în ceva, ce, la rândul lui, este însuşi mişcat, ci în ceva ce este nemişcat. Iar la rândul ei, forţa care mişcă este şi ea nemişcată, deoarece ea nu poate fi o parte a mişcării pe care ea însăşi o produce.
 Asclepios: Dar, Trismegiste, lucrurile aici pe pământ, în cel fel se pot ele mişca în sensul celor care produc mişcarea lor, căci tu ai spus că sferele în stare de păcăt sunt mişcate de către sfera fără de păcăt?
Hermes: Aici, Asclepios, nu este vorba de aceeaşi mişcare, ci de o mişcare contrară, căci aceste sfere nu sunt mişcate în aceeaşi direcţie, ci în una contrară. Această direcţie contrară conferă mişcării un punct stabil de echilibru, căci, în acest punct, reacţia mişcării contrare se manifestă în acest punct ca nemişcare.
Deoarece sferele în stare de păcăt sunt mişcate într-o direcţie, care este contrară celei a sferei fără de păcăt, în această contramişcare prin nemişcatul-punct-stabil-de-echilibru, ele sunt mişcate în jurul sferei dătătoare de  rezistenţă. A se vedea aici constelaţiile Ursa mare şi Ursa mic, care nu apun şi nici nu răsar, care înconjoară mereu acelaşi punct central. Ce părere ai, oare ele sunt mişcate sau nemişcate?
Asclepios: Ele sunt mişcate, Trismegiste.
Hermes: Şi cum este mişcarea, Asclepios?
Asclepios: Ele se mişcă neîntrerupt în jurul aceluiaşi punct central.
Hermes: Da, într-adevăr. Circuitul nu este altceva decât mişcare în jurul aceluiaşi punct central, care este stăpânit întru totul de nemişcarea punctului central. Căci circuitul împiedică deviaţia şi prin faptul că împiedică deviaţia, circuitul este ţinut constant. Aşadar, şi mişcarea contrară este nemişcată în punctul central, căci ea a devenit statică prin mişcarea dătătoare de rezistenţă.
Am să-ţi dau un exemplu, al cărui adevăr îl poţi verifica cu ochii tăi. Priveşte  fiinţele muritoare precum oamenii înotând: rezistenţa, forţa contrară a picioarelor şi a mâinilor, produce în curentul de apă  stări stabile pentru om, astfel încât el nu este tras în jos de către apă.
Asclepios: Acest exemplu este foarte evident, Trismegiste.
Hermes: Astfel, fiecare mişcare se naşte în ceva sau prin ceva ce însuşi este nemişcat. Mişcarea universului şi a fiecărei fiinţe corporale vii nu se naşte deci prin cauze care se află în afara corpului, ci prin cauze care se află în interiorul corpului. Ele acţionează dinspre interior înspre exterior printr-o forţă conştientă, justă, fie ea sufletul, Spiritul, sau vreo altă fiinţă nematerială. Căci un corp material (neînsufleţit) nu este în stare să mişte un corp însufleţit, ba mai mult, nici chiar un singur corp, niciunul neînsufleţit.
Asclepios: Oare cum pot să înţeleg asta, Trismegiste?
Lemne, pietre şi alte lucruri neînsufleţite, nu sunt ele oare corpuri care pot da naştere la mişcare?
Hermes: Nu, precis nu, Asclepios. Căci nu corpul ca atare cauzează mişcarea neînsufleţitului, ci ceea ce se află în corp. Aceasta mişcă cele două corpuri, atât corpul care se mişcă, cât şi corpul care este mişcat. Aşadar, neînsufleţitul nu poate mişca neînsufleţitul. Vezi acum, cât de împovărat este sufletul când el singur trebuie să mişte două corpuri. Este deci clar: ceea ce este mişcat, este mişcat în ceva şi prin ceva.
Asclepios: Oare mişcarea trebuie să ia naştere într-un spaţiu vid?
Hermes: Ascultă bine, Asclepios! Nimic din ceea ce este cu adevărat, nu este vid. Nicio singură parte, a ceea ce există cu adevărat, nu este vid, precum o exprimă deja cuvântul „existent”, care înseamnă „a fi”.  Căci ceea ce este, nu ar avea nicio realitate, nu ar putea fi, dacă nu ar fi împlinit în totalitate de realitate. Din această cauză, ceea ce este cu adevărat, ceea ce există, nu poate fi niciodată vid.
Asclepios: Oare nu există lucruri vide, Trismegiste, ca de exemplu un ulcior, o oală, o vană, sau altele asemenătoare?
Hermes: Te rog, termină Asclepios! Cum poţi să te înşeli într-o asemenea manieră! Oare cum poţi să socoţi ceva, ce este absolut plin şi umplut, ca fiind vid?
Asclepios: Oare cum să înţeleg asta, Trismegiste?
Hermes: Oare aerul nu este şi el un corp? Oare acest corp nu penetrează tot ce există? Oare penetrându-le, el nu le umple şi, deci, umplă tot ce există? Oare nu fiecare corp este alcătuit din cele patru  elemente? Deci, toate aceste lucruri, pe care tu le numeşti vide, sunt umplute cu aer. Şi dacă ele sunt umplute cu aer, atunci ele sunt umplute şi cu cele patru corpuri ale elementelor. Şi iată că aşa ajungem la rezultatul că, - exact în contradicţie cu cuvintele tale, - este valabil: Tot ceea ce tu numeşti plin, este golit de orice aer, căci locul lui a fost luat de alte corpuri şi de aceea nu mai este  vreun loc care permite aerului să inunde.
Şi tot ce tu numeşti vid, trebuie să fie numit plin până la margine, şi nicidecum vid, căci el este într-adevăr umplut de aer şi respiraţie.

Asclepios: Nu contrazic nicicum, Trismegiste. Dar atunci ce este spaţiul, în care este mişcat universul?
Hermes: El este nematerial, Asclepios.
Asclepios: Şi ce este nematerialul?
Hermes: Spirit, absolut independent, lipsit de orice corporalitate, fără greşeală, fără suferinţă, intangibil, imuabil în el însuşi, conţinând totul, salvând totul, vindecător, eliberator, din care porneşte, precum un mănunchi de raze, bunul, adevărul, tipul primordial al Spiritului şi tipul primordial al sufletului.
Asclepios: Dar atunci ce este Dumnezeul?
Hermes: El nu este nimic din toate acestea, ci cauza existenţei lor şi a tot ce există,  cauza fiecărei fiinţe în particular. Căci El nu a lăsat niciun spaţiu pentru nonexistenţă, niciun spaţiu lipsit de fiinţă. Totul ce există intră în apariţie  din ceea ce este, şi nu din ceea ce nu este. Căci nonexistenţei îi lipseşte capacitatea devenirii, pe când, pe de altă parte, existentul nu încetează niciodată să existe.
Asclepios: În cele din urmă, ce ai spus că este Dumnezeu?
Hermes: Dumnezeu nu este raţiunea, ci fundamentul existenţial al raţiunii. El nu este respiraţia, ci fundamentul existenţial al respiraţiei. El nu este Lumina, ci cauza pentru care Lumina există. De aceea, Dumnezeu trebuie venerat cu cuvintele „Binele”, şi „Tatăl” acestea fiind nume care I se cuvin doar Lui şi nimănui altcuiva. Căci niciunul dintre ceilalţi, care sunt numiţi Zei, şi niciunul dintre oameni şi demoni nu poate fi câtuşi de puţin bun, nici într-un singur fel. Doar Dumnezeu este bun. El singur este Binele şi niciun altul. Toţi ceilalţi nu pot înţelege şi cuprinde natura Binelui. Ei sunt suflet şi corp şi de aceea le lipseşte spaţiul în care ar putea locui Binele. Căci Binele cuprinde esenţialul tuturor creaturilor, atât a celor corporale/materiale, cât şi a celor noncorporale/nemateriale, atât a celor aparţinând lumii perceptibile, cât şi a celor aparţinând lumii gândurilor abstracte. Aceasta este Binele, El este Dumnezeu.
De aceea nu numi nimic altceva Bine, căci altfel este o impietate. Şi nu indica Dumnezeu altfel decât prin Binele.
Toţi se folosesc de cuvântul bine, dar puţini înţeleg ce înseamnă el. Aceasta este şi cauza pentru care ei nu-L înţeleg nici pe Dumnezeu şi califică din neştiinţă ca fiind buni zeii şi chiar şi câţiva oameni, cu toate că aceştia nu pot fi niciodată aşa, şi nici nu pot deveni astfel, deoarece Binele este imuabilitatea  lui Dumnezeu şi de care nu poate fi despărţit, căci acesta este Dumnezeu Însuşi. Tuturor celorlalţi zei, ca şi nemuritorilor, li se venerează onoarea prin însăşi denumirea de dumnezei. Însă Dumnezeu este Binele, nu pe baza onoarei, ci prin fiinţa Sa. Fiinţa lui Dumnezeu şi Binele sunt acelaşi lucru: ei formează împreună originea, unica sursă a tuturor neamurilor. Căci este Bun cel care oferă tot şi nu cere nimic. Prin urmare, Dumnezeu este Binele, iar Binele este Dumnezeu.
Celălalt nume al lui Dumnezeu este Tatăl, căci el este creatorul tuturor lucrurilor. Căci a crea este menirea Tatălui.
De aceea,  viaţa acelora, cărora conştiinţa este îndreptată în direcţia corectă, pentru a ajunge la naşterea Fiului, necesită cea mai mare onoare şi sârguinţă, un profound devotament faţă de Dumnezeu, în timp ce este cea mai mare nenoricire şi cel mai mare păcat, dacă cineva moare lipsit de această stare de fiu al lui Dumneazeu şi după moarte este pedepsit de către demoni.
Aceasta este pedeapsa: sufletul aceluia lipsit de fiu este condamnat la a prelua un corp, care nu este nici masculin, nici feminin - o sentinţă care porneşte din soare.
Să ai parte de bucurie când nimeni nu este lipsit de fiu, dar cuprinde cu mila ta, Asclepios, pe acei care sunt în nenororcire, căci tu ştii ce pedeapsă îi aşteaptă pe aceştia.
Fie, ca aceste lucruri pe care ţi le-am comunincat, să te conducă Asclepios, prin natura şi amploarea lor, la cunoaşterea elementară a esenţei Universului.