Primul capitol din "Noul semn"

Sub noul semn


Se apropie cu repeziciune momentul în care o parte a lumii va descoperi şi va înţelege adevărul Rozacrucei. Din încâlceala min­ciunilor, calomniilor şi înşelăciunii ţesute de secole în jurul sim­bolului acestui Ordin sfânt şi sublim se va ridica în curând un mo­nument fără pereche, imaculat şi frumos: creştinismul universal al rozicrucienilor, pe care în cursul trecerii domoale a timpului au înţeles-o doar foarte puţini. Vine ziua când şi oamenii asemenea lui Saul, plini de sentimente de prigoană şi ucidere faţă de Rozacruce, la fel ca apostolul Pavel, vor accepta strălucirea şi dragostea acestei cruci şi din orbirea lor, se vor trezi la lumina ei cu ochi noi.
    Acest Ordin, bătut la sânge din toate timpurile, dar niciodată omorât îşi împlineşte menirea pana în ziua victoriei pentru a săr­bători împreună cu toţi cei bine-intenţionaţi sărbătoarea luminii şi dragostei în templul alb al singurului, sfântului Ordin universal al hierofanţilor divini.
    Aproape că răsună trâmbiţa, când Ordinul universal se apucă de o nouă muncă. până ce vibraţiile sunetului de trâmbiţă se re­varsă şi se răspândesc în cercuri largi pe Pământ, în focarele Or­dinului creează deja un sunet nou, curat, pentru a putea dezvolta efectul ei care nu îşi greşeşte niciodată ţinta şi în cele mai ascunse cotloane ale globului nostru.
    Şcoala Spirituală modernă stă acum sub semnul unei astfel de munci noi care începe. Rozacrucea nemuritoare îşi dovedeşte ne­clintit forţa. Sinteza acestei activităţi o găsim printre altele şi în moştenirea clasică şi cea mai importantă a apariţiei în Vest al Or­dinului, în opera numită „Nunta alchimică al lui Cristian Roza­cruce, anno 1459”.
    A venit vremea ca să cadă voalul de pe o parte a acestei moşte­niri. Şi în capitolele acestei cărţi, adevărul etern ascuns în ea ajunge la notorietate publică. Şi azi, cea mai mare parte a omenirii vede fără să vadă şi aude fără să audă, cu toate că acum este con­dusă cu o viteză nebună spre un punct de abis în urma căreia se poate concepe ca mulţi care până acum erau încovoiaţi sub jugul înşelăciunii şi a direcţiilor false, care au fost induşi în eroare de spiritele adâncului, să poată zări acum silueta adevărată, lumi­noasă, sublimă, neatinsă a acestei moşteniri.
    Vă invităm pe Dumneavoastră să păşiţi împreună cu noi în tem­plul de iniţiere al Ordinului, sub umbra aripilor Sfântului Spi­rit. Deschidem aceste expuneri celui care vrea să dedice munca mâinilor sale, capacităţile minţii şi a inimii sale Rozacrucei sfinte, cu acea rugăminte în inimile noastre, ca odată să găsească şi ei calea care duce spre nunta sărbătorită şi binecuvântată cu Domnul şi mântuitorul nostru.
    A venit vremea analizei mai detaliate a „Nunţii alchimice al lui Cristian Rozacruce”. Această afirmaţie se bazează pe faptul că această moştenire al Ordinului a apărut prima dată sub tipar în Vest în anul 1616. expunerile care urmează, capitolele acestei cărţi au răsunat exact cu 333 de ani mai târziu, în 1949 şi în afară de asta, 1949 are aceeaşi cheie magică ca şi 1616. Dacă cunoaşteţi întrucâtva magia numerelor, atunci vă daţi seama că a venit vre­mea justă a noului sunet de trâmbiţă.
    Autorul operei este desemnat ca fiind Johann Valentin Andreae; totodată se spune că Andreae a scris povestea la vârsta de 16 ani. Astfel, acest comunicat induce e desigur derutant, căci conţinutul „Nunţii alchimice” are un caracter universal, iar cu­noştinţele pe care le comunică sunt vechi precum însăşi omenirea. Deşi Andreae nu a negat în mod expres nici că ar fi autorul, nici vârsta fragedă la care ar fi scris-o, se cunoaşte că despre asta s-a exprimat întotdeauna cu un umor fin, din care cauză, în cercurile intelectuale s-a creat suspiciunea din ce în ce mai hotărâtă că prin „Nunta alchimică” a sa, Andreae a vrut să contribuie la seria de romane ciudate; deci că ar fi vorba de vreo poznă de elev.
    Adversarii rău-intenţionaţi ai lui Andreae au purtat mari discu­ţii în cursul secolelor prin purtătorii lor de cuvânt care erau naivi şi înţelegeau prea puţin. Este opera o batjocură sau ceva adevărat? Să fie considerat nebunia fantastică al unui tânăr sau experienţa adevărată al lui Cristian Rozacruce? Andreae nu a dat niciodată un răspuns pozitiv la întrebările care i-au fost adresate. A trimis la drum nesatisfăcuţi atât pe cei care îşi pierdeau doar vremea cât şi pe cei interesaţi, cu toate că introducerea cărţii ar fi putut lămuri pe toată lumea fără nici o dificultate.
    Căci acolo e scris; Nu aruncaţi mărgelele voastre porcilor şi nici trandafirii voştri să nu le daţi la măgari. Asta spune lucrurilor pe nume şi nici nu s-ar putea spune mai clar. Cel care nu recu­noaşte conţinutul „Nunţii alchimice” ca şi cheia căii sublime, acela încă nu are nevoie de ea. Aceluia care nu înţelege, nu este adresat. Nici un singur discipol adevărat al Scolii Rozacrucei nu vorbeşte despre Ordinul Său dacă nu poate conta pe interes şi în­ţelegere autentică.
    Andreae nu a fost în nici un caz autorul „Nunţii alchimice”. Această operă a existat în scris de foarte demult. Vechile manus­crise arată spre trecutul cel mai îndepărtat, spre zorile istoriei di­alectice a omenirii. Simbolul „Nunţii alchimice al lui Cristian Rozacruce” a însoţit dintotdeauna omenirea ca parte sublimă a acelei învăţături universale pe care Dumnezeu l-a dat lui Adam la căderea Omului, aşa cum spune Confessio Fraternitatis Roseae Crucis. Andreae nu a făcut altceva decât să publice în felul lui acest adevăr etern „în ziua prescrisă” a cărei dată este determinată de procesul muncii Ordinului Universal, iar noi ne luăm după această publicaţie, ca să facem cunoscut acelaşi adevăr în Şcoala Spirituală modernă.
    Data nunţii, 1459 şi vârsta autorului, Andreae trebuie s-o anali­zăm în sensul ascuns al secretului Kabbalistic. În sinteza ei de co­relare, numărul 1459 al anului explică lumina care vine de la Dumnezeu, care în Christos atinge din nou omenirea în nevoia sa cea mai mare; iar vârsta de 16 ani face aluzie la faptul că acel om a fost găsit slăvit, demn de a distribui această lumină printre oa­meni.
    „Nunta alchimică” arată acel drum hierofantic creştin pe care, prin transfiguraţie, transformare, ne putem uni cu viaţa originară. Cristian Rozacruce, care este un om impresionat în Christos de Sfântul Spirit, în şapte zile trece prin mai multe ritualuri, examene şi experienţe până ce în ajunge la marea lumină. Opera este deo­sebit de bogată, aproape o mină de aur. Să ne cufundăm deci în galeriile ei, şi ajutat de comorile extrase, să învăţăm să înţelegem „arta regală a masoneriei”.
    În primul rând trebuie să înţelegem ce înseamnă numele Cris­tian Rozacruce, ca apoi din asta să putem deduce conceptul nunţii alchimice.
    În legătură cu numele lui Cristian Rozacruce descoperim multe plăsmuiri în cursul istoriei. Cea mai răspândită opinie este că a trăit odată un om numit Cristian Rozacruce.
    Alţii s-au mai gândit că din asta trebuie dedus vreun simbol cu înţeles profund. Au spus că numele provine din două cuvinte La­tine: ros, însemnând rouă şi crux, adică cruce, din care insă se poate deduce şi cuvântul lumină, strălucire. În alchimie, roua era considerată un diluant eficient al aurului şi astfel rozicrucianul – s-ar zice – este cel care caută lumina folosindu-se de rouă. Se po­vesteşte că s-au găsit într-adevăr oameni care au adunat rouă în mod asiduu pentru scopuri experimentale. Aici insă trebuie să ne gândim la conceptul de ”rouă cerească” cu care Sfânta Scriptură desemnează lumina pranică originară. Alţii au adus în legătură în­semnul Ordinului cu trandafirul şi cu crucea, sau cu sângele vărsat de Christos pe cruce.
    Aşa s-au dedat diverşi oameni de dinafară la tot felul de scor­neli, fără ca să poată cuprinde esenţa. Desigur, trebuie să notăm că pătrunderea la sâmburele Rozacrucei nu este uşurată nici unui cercetător. Pentru că în primul rând, înspre exterior, Ordinul se îmbracă în tăcere, iar în al doilea rând roza şi crucea sunt simbo­luri atât de universale şi străvechi încât se pot folosi aproape la orice, ceea ce s-a şi făcut din toate timpurile.
    Există de exemplu o roză de argint în paradisul brahmanilor (asta este o grădină cerească, aşa cum este cunoscută din nume­roase legende religioase). În mijlocul rozei din paradisul brahma­nilor locuieşte Dumnezeu. Asta seamănă deci cu pomul vieţii din paradisul lui Adam şi Eva. Se spune că Buddha a fost crucificat pentru că a furat o floare din această grădină.
    Totodată, unul din Evangheliile Gnostice spune că Isus a fost crucificat într-unul din cele mai înalte raiuri. Înţelegem asta dacă judecăm că Isus provine din Nazaret, care se află pe panta mun­telui Karmel. Nazaret înseamnă „floare”, iar muntele Karmel în­seamnă „grădina lui Dumnezeu”, sau „via lui Dumnezeu”, Isus fiind deci acel om care locuieşte în grădina lui Dumnezeu ca o floare.
    Un poem medieval vesteşte despre o grădină unde se găseşte roza. Zidurile grădinii sunt pline de picturi, figuri simbolice, ilus­traţii ale urii, geloziei, doliului, bătrâneţii, ipocriziei, sărăciei, adică ilustraţiile tuturor mizeriilor şi păcatelor omului dialectic. Cine vrea să intre în posesia rozei trebuie să răzbată prin mizerie şi păcate – aşa se încheie poemul. Dacă reuşeşte, atunci primeşte roza, ca cel mai frumos premiu al dragostei.
    Ne-am putea ţine reciproc ocupaţi ore în şir cu povestiri şi le­gende despre roză şi cruce. Mai atragem atenţia şi asupra rozei pa­radisului din „Comedia divină” al lui Dante. În paradisul u Dante vedem crucea aşa cum o înfăţişează şi Şcoala Spirituală modernă. Dante vorbeşte despre această uriaşă rozacruce ca despre un ocean uriaş al luminii:
    Şi dacă rădăcina ei este udată de astfel de lumini,
    Îţi poţi închipui cat de larg se deschide Roza
    Şi ce depărtări ale cerurilor ea acoperă.
    Îndepărtarea sau apropierea n-au efect acolo,
    Acest loc este chiar în mâna lui Dumnezeu,
    Iar legile naturii sunt suspendate
    În centrul de aur al Rozei eterne
    Care dă în floare şi în sfânta primăvară
    Îşi trimite mireasma ce lăudă soarele,
    Acolo m-a tras deja Beatrice...
Trebuie să învăţăm să înţelegem că roza şi crucea formează o unitate structurală fundamentală. Prin roză, Ordinul înţelege aura sau câmpul de respiraţie al omului. Iar în roză stă personalitatea, crucea, într-o legătură indisociabilă. Aura este o parte organică a întregii realităţi ale fiinţei umane, fiind tot atât de complicat ana­tomic ca şi orice altă parte a ei.
    Roza care înfloreşte pe crucea omului dialectic are rolul de a păstra rezultanta întregii voinţe, gândiri,