Creaţia este un proces dublu

Lumea în care trăim noi nu este o creaţie mişcată de Spirit. Însă în ea se poate înfăptui recrearea, cu ajutorul forţei Luminii. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea de sine: ca şi cunoaştere desăvârşită, ca o recunoaştere, şi ca o întâlnire. De aici se naşte dăruirea de sine. A urma drumul nu este nici prea dificil, nici prea complicat, însă a-l găsi, aceasta este
într-adevăr dificil.

Creaţia este un proces dublu. Într-o creaţie cu adevărat divină, în primul rând este vorba despre principiul originar, imaginea originară, eternul inexprimabil: neantul etern, nefiinţa. În al doilea rând, există o forţă care este în armonie cu imaginea originară. În şi prin această forţă se poate exprima imaginea originară.

Spiritul creator extrage această forţă din haos, din oceanul infinit de substanţă originară, din fiinţa eternă. Aşa apare o imagine originară, - o idee - şi un câmp de viaţă, o posibilitate de manifestare pentru această idee.

Atomii substanţei originare sunt eliberaţi, divizaţi într-un mod special, în corespondenţă cu Ideea Spiritului. În acest mod sunt eliberate elemente, tot felul de atomi, de forţe şi de posibilităţi. Deci, ne putem imagina că, în această creaţie divină domneşte armonia şi înţelegerea între materie şi Spirit. Spiritul, ideea creaţiei, activează fiecare atom din interior şi este una cu el. Dacă am dori să dăm o imagine exactă, ne spune J.van Rijckenborgh în Filozofia Elementară (cap. IX) să ne imaginăm de exemplu, că am reuşi să creăm o „roată”, divizând substanţa originară astfel încât să apară o roată animată din interior, fără a fi necesare spiţe, butuc sau jantă, etc., ci să apară toţi atomii din care este făcută o roată, activată din interior, manifestând ceea ce este o roată: energie, viteză, mişcare. Aceste caracteristici nu ar fi unele obişnuite, precum nişte forme adăugate din exterior, - aşa cum suntem noi obişnuiţi să o facem, - nu, fiecare atom al roţii ar fi în sine roata!

Dacă păstrăm în minte această idee, şi dacă atenţia ni se îndreaptă asupra câmpului nostru de viaţă, ajungem rapid la concluzia că această lume nu este, sau nu este încă, o veritabilă creaţie din Spirit şi materie. În câmpul nostru de viaţă atomii nu sunt puşi în întregime în mişcare, din interior, prin Spiritul creator. De fapt, asta se înfăptuieşte până la un anumit punct, - căci altfel nu ar putea apare vreo manifestare, - dar asta nu se înfăptuieşte în aşa fel încât să apară un „corp viu apărut din interior”, deci un corp spiritual. Un câmp de viaţă este chemat la existenţă printr-o pregătire şi o fisiune a substanţei originare. Despre câmpul nostru de viaţă putem spune că această fisiune, această divizare a forţelor materiei originare, nu este perfectă - sau nu încă.

De fapt, corpurile plantelor, animalelor şi oamenilor sunt încărcate cu o anumită forţă şi, într-un anumit sens, ele sunt vii, dar nu sunt spirituale adică, trăind din interior. Învăţătura Universală ne vorbeşte despre „spirite luciferice” care, în asociere cu umanitatea în devenire, au chemat la existenţă acest câmp de viaţă. Acum ne putem imagina că imperfecţiunile acestei creaţii îi conferă mari limite atât umanităţii, cât şi spiritelor luciferice. Căci un spirit rămâne nedefinit legat de creaţia sa. Pentru noi oamenii, aceasta antrenează tot felul de consecinţe radicale.

Deoarece, în primul rând, nu este posibil să posedăm în interior o reală conştiinţă. Conştiinţa nu poate apare decât dacă Spiritul şi materia colaborează desăvârşit. Ceea ce noi numim conştiinţă, nu este cu adevărat una.

În al doilea rând, nu avem nicio putere asupra propriului nostru corp. Căci el nu trăieşte în mod interior prin Spirit în fiecare din atomii săi, ci prin forţe exterioare, asupra cărora nu avem aproape nicio influenţă.

In al treilea rând, trăim sub autoritatea legii ordinii binelui şi răului. Mari forţe sunt divizate în acest câmp de viaţă, dar ele nu sunt în colaborare armonioasă. De unde apar norii binelui şi răului, „giganţii” răspândiţi în cosmos şi macrocosmos. Şi întotdeauna suntem atraşi într-unul dintre cele două lagăre.

Să cercetăm acest aspect mai în detaliu. Să începem cu ceea ce numim conştiinţa noastră. Învăţătura Universală spune: Acolo unde materia şi Spiritul se întâlnesc, apare un focar de întâlnire. Acest focar îl numim suflet sau conştiinţă. Într-o fiinţă cu adevărat vie apare sufletul viu şi de la el provine conştiinţa vie. Din fiinţă şi din ne-fiinţă se naşte conştiinţa de a fi.
Acest „eu” pe care-l răsfăţăm, cea mai dragă posesiune a noastră pe viaţă, pe moarte, „eul” nostru, la o examinare mai îdeaproape, nu este nimic altceva decât un fenomen natural. De fapt, în esenţă este o caracteristică a materiei, o proprietate a materiei, o proprietate a focului atomic arzând în această natură unde trăim şi care ne face să trăim. Dacă amestecăm hidrogen şi oxigen şi adăugăm căldura necesară, apare un foc şi din acest foc, o lumină. Dacă acum, după o anumită formulă, putem adăuga la acest proces, într-o manieră precisă, aspectele eterice şi astrale, atunci se aprinde un foc foarte deosebit: focul conştiinţei. Conştiinţa noastră nu este focul Spiritului, nu este o conştiinţă adevărată, ci un fenomen natural, rezultatul ingenios al unui proces de ardere natural. Nimic mai mult decât o proprietate a atomilor materiali ai acestei lumi.

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă cineva nu este născut din nou, deci din apă şi Spirit, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan3/5)

Altfel spus, o recreare, o creare total nouă, este posibilă în fiinţa umană: constituirea, printr-o lumină şi o forţă, a omului nou. Însă se pune întrebarea: Cum se poate aceasta? Cum să începem în noi înşine o schimbare atât de completă şi fundamentală?

Ei bine, ceea ce este necesar, este cunoaşterea de sine. Este vorba numai de o sinceră şi obiectivă cunoaştere a propriului „eu”. Nu este vorba de o cunoaştere pe bucăţele ca într-un puzzle, prin o mie şi una de emoţii şi gânduri, pe care cu mare dificultate abia reuşiţi să le potriviţi unele cu altele. Nu, este vorba de o înţelegere specială, una care este, într-un fel, „totul este unul”. O conştiinţă globală, o recunoaştere, o reîntâlnire; precum Ioan care-l vede venind pe Iisus „la malul Iordanului”. Pentru a descoperi calea, poate e nevoie de mai multe vieţi. De ce? Deoarece calea ne este atât de ascunsă, deoarece trebuie să depăşim ceea ce numim cele trei mari obstacole inerente vieţii noastre prezente.

În primul rând, lipsa veritabilei conştiinţe; în al doilea rând, neputinţa noastră în ceea ce priveşte felul corpului nostru; în al treilea rând, viaţa cu lupta între bine şi rău. Altfel spus, oricine vrea să intre pe cale, cine doreşte să o găsească, întâlneşte o forţă triplu adversă: din punct de vedere microcosmic, în propria sa mică lume; din punct de vedere cosmic, în lumea înconjurătoare; din punct de vedere macrocosmic, în universul din care face parte.

În Şcoala Spirituală învăţăm şi experimentăm atingerea Luminii: miracolul Evangheliei. Ea începe cu omul Ioan, omul căutător şi dotat cu mare aspiraţie. Concomitent se naşte Iisus, spiritul Luminii în noi. Apoi Ioan „îl întâlneşte pe Iisus pe malurile Iordanului”: Lumina ajunge să acţioneze în noi. Apoi are loc „nunta”: apa este preschimbată în vin. Forţe reînnoitoare se eliberează. După aceea, urmează intrarea în Ierusalim, urcuşul pe Golgota, răstignirea, învierea în dimineaţa Paştelui, şi înălţarea. Un mister inexprimabil poate să se realizeze în noi. Atunci se aude: „Este bine pentru voi ca eu să plec.” (Ioan 16/7) Calea Şcolii Spirituale duce la consecinţe şi continuări cosmice şi macrocosmice. De ce? Deoarece fiecare creaţie, chiar şi această creaţie în care trăim, este un tot întreg. Toate lucrurile sunt legate între ele. Începând cu noi muritorii, până la sferele sublime ale macrocosmosului, totul se-mplineşte într-unul. Însă nu numai primul obstacol, lipsa unei adevărate conştiinţe, ne reţine departe de această idee, ci tot ceea ce provine din cosmos şi macrocosmos trage de noi în fiecare secundă. Aceasta se petrece după cum urmează: fiinţa umană este dublă; ea este încărcată activ cu forţă natural-dialectică, dar posedă de asemenea un nucleu spiritual originar. Aceasta înseamnă că ea poate radia propria rătăcire precum un apel magnetic, şi din al şaselea domeniu cosmic care înconjoară, susţine şi penetrează totul, din acest câmp de viaţă veritabil, îi vine un răspuns fără-ncetare, secundă de secundă. Apelul nostru este auzit şi i se răspunde. Iată de ce, în al şaptelea domeniu cosmic, în câmpul nostru de viaţă separat, ajunge întotdeauna, în fiecare moment, o rază a Luminii. Deoarece nucleul spiritual care este în noi o cheamă şi o atrage. Această radiaţie de Lumină este o forţă de viaţă, materialul de construcţie al unui nou câmp de viaţă. Şi aceste forţe de Lumină sunt destinate constituirii unei fiinţe umane divine, originare.

Dacă ele nu sunt utilizate numai în acest scop, ele totuşi se conservă şi nu-şi pierd puterea. „Această forţă rămâne intactă”. Într-unul dintre ritualurile noastre se spune: Această forţă rămâne intactă chiar dacă este utilizată pe pământ, în pământ sau sub pământ”. Ce se întâmplă? Oamenii invocă puterile Luminii dar nu le folosesc în singurul mod prevăzut. Ele sunt deci invocate, dar nu sunt utilizate. În atmosferă rămân astfel nori groşi, formaţiuni, care sunt un amestec de forţe dialectice ale binelui şi răului, şi de forţe de Lumină. Aceşti nori, aceşti „giganţi” care posedă din ce în ce mai multă putere şi tot mai multă conştiinţă, erau odinioară numiţi „eoni”. Ori aceşti eoni extrag aceste forţe de Lumină din atmosferă şi le asimilează. Dacă un căutător, purtat de o adevărată dorinţă spre o viaţă reînnoită, invocă şi atrage aceste forţe de Lumină, acestea încep să circule în fiinţa sa. Urmează o reacţie directă a „eonilor” pentru a extrage căutătorului forţele de Lumină precum un magnet puternic, pentru a i le „fura”, conform expresiei din Pistis Sophia. Eonii fură, prin atracţie magnetică, forţele Luminii prezente în fiecare fiinţă omenească.

Vedem deci în mod direct triplul obstacol care ne aşteaptă: conştiinţa noastră nu este o conştiinţă adevărată; corpul nostru nu este un corp viu cu adevărat; atmosfera nu este o adevărată atmosferă de viaţă, ci un fel de ciclon care ia cu el, de fiecare dată, forţa noastră de Lumină. Datorită acestui fapt, procesul de înviere evanghelic trebuie să devină cosmic, să preia o continuare cosmică. Nu numai omul trebuie să învingă forţele contrare în el însuşi, ci şi cele în cosmos. De aceea spune Iisus: „Este bine pentru voi ca eu să plec. Plec pentru a vă pregăti un loc.”(Ioan 16/17) În comentariile sale asupra Evangheliei Pistis Sophia, J. van Rijckenborgh scrie: „Este vorba de o evanghelie în care Lumina ne vorbeşte în mod direct. În primul capitol, Iisus, Lumina, rosteşte aceste cuvinte: „Iată de ce discipolii gândeau acum că, în interiorul acestui prim misteriu (misterul răstignirii) nu există nimic altceva.”

Dar ei fură iradiaţi de o Lumină extrem de clară care le revelă că, misteriul răstignirii va fi urmat de ceea ce ei numeau: plenitudinea şi perfecţiunea completă. „În cincisprezece ale lunii Tybi, în ziua cu lună plină, pe când soarele se ridica pe traiectoria sa, ţâşni din spatele soarelui o măreaţă forţă de Lumină, strălucind cu o claritate extraordinară, astfel încât era imposibil să se măsoare Lumina asociată acestei forţe.

Într-adevăr ea provenea din Lumina Luminilor şi din ultimul misteriu [...] şi această forţă de Lumină coborî peste Iisus şi-l învălui cu totul [ ...]”

În acelaşi mod va apărea într-o zi în faţa noastră chiar esenţa Şcolii noastre, lucrarea sa de salvare a lumii şi omenirii, precum o Lumină radiind de o extraordinară claritate, fără de măsură. Strălucirea sa ne va orbi ochii. „Ei nu vedeau decât Lumina care emitea un mare număr de raze, o rază mai extraordinară decât cealaltă, care formau toate o singură Lumină de o strălucire de nedescris care se întindea de la pământ până la cer.” Această Lumină este a celui de-al treisprezecelea eon, misteriul Fraternităţii Universale. În Şcoala noastră este vorba numai de un singur lucru: despre forţa Luminii, pe care noi împreună o putem elibera, şi despre Lumina care ne este trimisă aici jos, nouă, grupului de elevi, din câmpul de Lumină, din al cel de-al treisprezecelea eon. Există deci un imens proces de purificare şi de recreare până în colţurile cele mai îndepărtate ale cosmosului infinit. Şcoala Spirituală a Rozacrucii de Aur acolo îşi are rădăcinile şi acolo se ridică.
Totul, absolut totul, începe în omul însuşi. Totul începe cu cunoaşterea de sine, această cunoaştere care ştie că totul nu este decât unul. De aici vine dăruirea de sine. Dăruirea de sine este un proces care îmbracă aspecte umane, cosmice şi macrocosmice. Nu este vorba de lupta de sine contra sinelui, o luptă penibilă şi pierdută de la început, ci de un reviriment inteligent al omului conform spiritului, sufletului şi corpului, înspre principiul său spiritual originar divin. Este anihilarea creaţiei luciferice în vederea elevării şi sublimării în Singura şi Unica Lumină care înglobează totul.